Un minut mai stau și eu, a spus,
cu pergamentul în mâini...
Am coborât scările, iar îndoielile
au răsărit ca spicele în sufletul meu.

O voi aștepta sub lămâi,
poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de întrebările
de care sunt prins ca un punct,
dar inima nu mă lasă,
tânjește după iubire.

Mă feresc de ochii trecătorilor,
eu am altceva acum de făcut:
să întrezăresc încă o dată
pe cea de care mi-e sete,
deși, din afară,
voi părea pierdut în așteptare.

Dacă viitoarea discuție nu aduce nimic,
mă voi întoarce la filozofie:
viețile atâtor predecesori merită amintite,
într-o lucrare.
Dar și eu sunt om și vreau să fiu prețuit
de ființa la care îmi e gândul.

Ca o pecete a sufletului meu, apare în ușă.
Zâmbetul ei limpede
îmi este dăruit
și sunt gata să-l primesc,
precum albinele floarea,
în zori.

Un minut mai stau și eu, a spus, 
pe când lectura pergamentul...
Am coborât scările și, în mine, toate dubiile 
au apărut ca un mănunchi de spice...
O voi aștepta, la umbra lămâiului...
Poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de toate întrebările, 
la al căror cârlig, eu sunt punctul, 
dar nu mă lasă inima, 
dornică de a se adăpa din fluxul iubirii.

Mă feresc de ochii iscoditori ai unui trecător, 
eu am altceva acum de făcut: stau să o contemplu, 
încă o dată, 
pe aceea de care îmi e sete, 
deși, văzut din exterior, 
voi părea fără substanță în expectativă.

Dacă nu iese nimic din viitoarea discuție, 
mă voi dedica, mai departe, filozofiei: 
viețile atâtor predecesori sunt demne să rămână în istorie. 
Dar și eu sunt om și vreau să mă știu prețuit de ființa 
la care îmi este gândul. Ca o pecete a sufletului meu, 
răsare în ușă. 
Zâmbetul nu-i lipsește 
și-mi este limpede  
că mie mi-l dăruiește 
și sunt pregătit să-l primesc imediat, 
cu un alai de versuri, 
precum albinele, deschiderea florii, în zori..
(Va urma)