A trecut Cronos să-mi ia din zile 
și i-am spus că nu-mi mai pasă. De azi, 
sufletul meu este vesel 
și indiferent la gălăgia din Olimp. 

Lângă mine, 
stă o pământeană, 
pe care vreau să o cânt în poeme, ca pe zeițe.

-Cine e? mă întreabă hoțul de vreme.
-E floarea cea mai de preț
din fereastra sufletului meu.
De câte ori mă uit înspre aleile orașului, 
o revăd... Prima privire, dăruită ei, 
se reflectă în mine, 
eu care aștept să o cunosc. 

Ființa ei este oglinda mea. 
Mă încântă glumele pe care le rostește.

-Nu te mai interesează filosofia, Diogene?
-E opțiunea mea permanentă, 
dar m-am săturat să deservesc pe alții, 
captiv în portul speranței de a-mi trăi viața, 
după placul inimii. 

Aidoma razelor soarelui din odaie,
unde plutesc particule de materie fină, 
privirea mea îi vizează pe marii filosofi,
ajunși, demult, pe tărâmul lui Hades.
Ei înșiși fac plecăciuni în fața femeii,
pe care o regăsesc adăpostită în irișii mei.
În acel moment, 
umbra lor exuberantă 
se ciocnește de pergament,
rostogolindu-se în spațiul dintre arte și realitate. 
Este un spectacol perfect, 
care face toți anii, Cronos!

(Va urma)