Paracliserul, una dintre piesele de teatru scrise de Marin Sorescu, face parte, alături de Matca și Iona, din trilogia Setea muntelui de sare. Paracliserul, adică un ajutor de preot care se ocupă de întreținerea bisericii și de pregătirea slujbelor religioase, devine o figură simbolică pentru omul simplu, care vede dincolo de aparențe și care meditează asupra marilor întrebări ale vieții.

Marin Sorescu aduce în discuție teme precum credința, moralitatea, singurătatea și sensul vieții, oferind o perspectivă profundă și adesea critică asupra societății și a individului. Stilul său unic, marcat de ironie și de o profundă cunoaștere a psihologiei umane, transformă piesa într-o operă de artă complexă și provocatoare.

Paracliserul monologhează pe seama unui truism dezbătut și de filosofii antici, anume că „flacăra o ia în sus”. În viziunea poetică pe care o inițiază, plecând de la impresia că flacăra seamănă cu albina în zbor, protagonistul dezvoltă o percepție inedită: în cadrul acestui spațiu încărcat de fum, zidurile, deși aparent neatinse, i se dezvăluie ca având „rânjet de drac”. Această analogie între flacără și albine adaugă o dimensiune de mișcare și vitalitate imaginii, sugerând poate că spiritualitatea are o dinamică ascendentă.

Piesa lui Marin Sorescu pare o continuare a baladei populare, Meșterul Manole. Paracliserul constată schimbările care s-au produs după zidirea catedralei: oamenii s-au străduit atât de mult „să-i pună moțul”, să o boteze, încât au obosit să mai facă și oficiul rugăciunii. Pentru ei, finalizarea construcției ar fi fost scopul total, uitând rostul adevărat, acela de a determina oamenii să adore noua casă a Domnului și să o frecventeze cu smerenie.

Balada populară deschide încă porți de interpretare: Meșterul Manole, metamorfozat într-o fântână, poate continua să inspire pe alții, în timp ce paginile de față consfințesc stagnarea definitivă. Catedrala, de acum, nu este decât o relicvă, un semn al credinței de odinioară, pradă uitării. Efectul mitului jertfei creatoare – sacrificiul garantează întemeierea edificiului – nu este imediat și remediabil, precum în baladă, ci periodic și amăgitor, în complicitate cu oamenii care s-au obișnuit cu uitarea, acceptată ca factor de aplanare a tensiunii creatoare, și au integrat-o în viața lor ecumenică, fără a mai considera aceasta un sacrilegiu de temut.

În acest context, paracliserul se percepe ca o lumânare neajunsă la final, a cărei existență nu este detectabilă de ceilalți, la fel cum zidurile nu-i recunosc „fumul” arderii sale proclamate: „Fumul meu nici nu se simte… Ce și-or fi zicând ele, pietrele: Fumul paracliserului – o nimica toată!”. Imaginea pietrelor nepăsătoare față de fumul său (o aluzie la arderea de sine din Vechiul Testament) subliniază izolarea și anonimatul unei existențe dedicate, dar neînțelese, marcând astfel tensiunea tragică dintre dorința de transcendență și inevitabilitatea dispariției în uitare.

Marin Sorescu importă gestul lui Napoleon de a-și fi luat singur coroana de împărat din mâinile papei și de a și-o fi așezat pe cap: „Dar nu mi-a spus nimeni să fiu paracliser aici, eu m-am trezit dintr-o dată… așa, degeaba… Cum se întâmplă… autoungerile”.

Părerea de rău că îngrijește o catedrală fără enoriași îl macină pe paracliser și nu încetează decât în momentul în care el nutrește ideea eventualei prăvăliri a acesteia, în urma unui cataclism natural – cutremurul. În această situație definitivă, nu ar mai resimți obligația de a remarca tristețea pustiului din catedrală. Credința sumeriană, conform căreia pământul era o broască țestoasă imensă, este integrată în monologul structurat pe ironie al paracliserului, însă, prin metonimie, entitatea mai vastă devine accesorie celei care, în mod curent, îi este inferioară. Această inversiune ironic-metaforică servește pentru a ilustra complexitatea percepției umane asupra lumii și a credinței, aducând în prim-plan o reflecție asupra relativității valorilor și a ierarhiilor în universul sacru și profan.

În esență, paracliserul, prin această analogie ludică, nu doar explorează intersecția dintre credințele antice și viziunea sa contemporană, ci și evidențiază ironia inerentă în încercările de a ordona și înțelege realitatea prin prisma simbolurilor și miturilor. Astfel, prin acest monolog, se deschide o nouă perspectivă asupra modului în care omul poate înțelege și reinterpreta universul înconjurător.

Drama Paracliserul se remarcă prin abilitatea sa de a armoniza elementele cotidiene cu meditații filozofice, creând astfel un context în care spectatorii și cititorii sunt invitați să reflecteze profund asupra propriei condiții existențiale și asupra naturii lumii înconjurătoare.

Prin intermediul unui limbaj accesibil și a unor situații aparent simple, piesa explorează teme universale precum credința, sacrificiul, dualitatea dintre sacru și profan și complexitatea relațiilor umane. Această abordare conferă textului o valoare deosebită, transformând experiența teatrală într-o introspecție profundă și revelatoare.

Astfel, „Paracliserul” nu este doar o simplă reprezentare a vieții cotidiene, ci și o lucrare de artă care îmbogățește înțelegerea noastră asupra existenței și a lumii, încurajându-ne să privim dincolo de aparențe și să descoperim sensuri mai adânci și mai complexe.