Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de gândurile întâlnirii,
dar, în prezența femeii la care aspiram,
aveam impulsul de a sări,
împreună cu ea,
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii,
la marginea pământului...
Ne-am împărțit vremea cu nimicuri,
precum despre paznicul Academiei,
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine,
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă?
Doar eram destui intruși.
Ni s-a adresat,
cu voce joasă,
să o ștergem, cumva, de-acolo”.
Speram să renunțe mai repede la subiect
și să revină, într-un fel,
la ce mă interesează pe mine să aud,
ceva legat despre noi,
însă era fermecătoare
și în ceea ce îmi povestea.
Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine?
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă?
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Nu vede că mi-a tulburat discursul?
Cu sutele de frunze,
pomul observă și-mi face semn din ram,
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea,
dar nu am curajul să mă apropii,
din cauza unui gând: se va speria?
O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp.
Tânăra se ține de mine,
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă
ale sufletului meu.
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci!
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare.
De nu aș fi Diogene,
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?
(Va urma)
