Monologul lui Diogene (VI, variantă)



Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de temeri,
dar în prezența ei,
visam să zburăm,
să ne ascundem de lume,
la marginea pământului.

Am împărțit vremea cu nimicuri,
despre paznicul Academiei,
„A tunat stăpânul: să fie părăsită incinta!
Ce putea face bietul om?
Ne-a spus încet să plecăm”...

Speram să renunțe la poveste,
să vorbească despre noi,
dar era fermecătoare
și în amintirile ei.

Stă în fața mea...
Oare simte ceva pentru mine?
E doar politețe?

Dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Pomul îmi face semn din ram,
dar nu am curaj să mă apropii,
mă tem că o sperii.

O, ce minune! Zeii mi-au răspuns.
Ea se ține de mine,
ca o notă muzicală pe coarda harpei sufletului meu.
Parcă s-a apropiat cu un pas...
„Hai! să-ți arăt manuscrisele mele”.

Scot pergamentele,
i le dau spre judecată.
„Le caut în biblioteci, îmi dai autograf!” -
îmi zâmbește.
De nu aș fi Diogene,
m-aș învârti ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

Monologul lui Diogene (VI)


Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de gândurile întâlnirii,
dar, în prezența femeii la care aspiram,
aveam impulsul de a sări,
împreună cu ea,
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii,
la marginea pământului...

Ne-am împărțit vremea cu nimicuri,
precum despre paznicul Academiei,
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine,
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă?
Doar eram destui intruși.
Ni s-a adresat,
cu voce joasă,
să o ștergem, cumva, de-acolo”.

Speram să renunțe mai repede la subiect
și să revină, într-un fel,
la ce mă interesează pe mine să aud,
ceva legat despre noi,
însă era fermecătoare
și în ceea ce îmi povestea.

Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine?
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă?
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Nu vede că mi-a tulburat discursul?
Cu sutele de frunze,
pomul observă și-mi face semn din ram,
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea,
dar nu am curajul să mă apropii,
din cauza unui gând: se va speria?

O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp.
Tânăra se ține de mine,
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă
ale sufletului meu.
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci!
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare.
De nu aș fi Diogene,
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

(Va urma)