Mi-aș fi dorit să fug, 
să scap de gândurile întâlnirii, 
dar, în prezența femeii la care aspiram, 
aveam impulsul de a sări, 
împreună cu ea, 
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii, 
la marginea pământului...

Ne-am împărțit vremea cu nimicuri, 
precum despre paznicul Academiei, 
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine, 
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă? 
Doar eram destui intruși. 
Ni s-a adresat, 
cu voce joasă, 
să o ștergem, cumva, de-acolo”.

Speram să renunțe mai repede la subiect 
și să revină, într-un fel, 
la ce mă interesează pe mine să aud, 
ceva legat despre noi, 
însă era fermecătoare 
și în ceea ce îmi povestea.

Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine? 
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă? 
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat! 
De ce mă ascultă? 
Nu vede că mi-a tulburat discursul? 
Cu sutele de frunze, 
pomul observă și-mi face semn din ram, 
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea, 
dar nu am curajul să mă apropii, 
din cauza unui gând: se va speria?

O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp. 
Tânăra se ține de mine, 
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă 
ale sufletului meu. 
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste 
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci! 
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare. 
De nu aș fi Diogene, 
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

(Va urma)