Pe creste înalte,
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar de zbor nu ne mai săturăm, în înaltul cerului vast.

Rostești simboluri, asemenea incantațiilor sacre,
deschizând porțile sufletului tău adânc.
Am auzit cuvântul „tristețe”
și am început să gravitez în jurul stării;
în zadar aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic.
Nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susurul apelor sfinte.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă,
în lumina veșniciei.