Ce ne spuneam în apă…

Imaginea este de la Leptokarya…

Între plajă și mare, există o porțiune cu pietre mari, pietroaie. Cel mai convenabil, pentru a nu-ți supune tălpile unui chin inutil, este să te arunci repede în valuri – în Grecia, cel puțin în iunie, nu simți diferența între temperatura de pe țărm și cea din mare. Nu este nevoie să te obișnuiești cu apa.

După primii pași, vine o adâncitură, după care te trezești în apa înaltă (și în apropierea țărmului!), de la doi metri în sus.

Împreună cu prietenii mei, Spirache și Cristi, excelenți competitori la turnir, am petrecut multe ceasuri în apă, numai în glume.

Niciunul dintre noi nu am râs poate mai mult niciodată.

Își găseau să spună o poantă, tocmai când eu începeam să înot; trebuia să renunț la tentativă, pentru că înghițeam apă, de la râs.

Cu o piatră pătrată în mână, pe care apa a lustruit-o cu migală, Cristi își imagina cum va citi a doua zi, imitând pe cineva, a cărui predilecție era să improvizeze sau să expună, prin viu grai, un text „scris ieri”, pe seama unui eveniment domestic.

Improvizația lui Cristi – Spirache poate confirma – era de Oscar! Cu șapca albă pe cap, regăsea un asemenea ritm al lecturii, încât orice ar fi pronunțat („țara noastră se sfârșește acolo unde începe a vecinilor”, „ieri, am plantat praz” etc.) părea coborât din tragediile antice, semnate de Eschil, Sofocle sau Euripide.

(Va urma)

Altă vorbă (Variantă)



„Bună!” - ai rostit, iar ecoul
a deschis porțile umbrei
și-n tăcerea albastră a serii,
am auzit în gând cum porțile s-au dat la o parte.

Pesemne și eu eram duh călător,
plutind prin pădurile toamnei,
un visător...
Dar această idee, un zmeu înălțat spre cer,
ar fi stârnit mânia stelelor palide
și am ascuns-o, ca pe un fruct de tăcere, în hainele mele.

Cu o poezie la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei mistere erau sculptate din bunătate.
Mai multe nu puteam zări,
căci mă aflam mereu la intrare,
așteptând alt cuvânt,
un far spectral ce-mi luminează calea.

Altă vorbă…



„Bună!" - ai rostit.
Deodată, am auzit, în gând,
cum porțile s-au dat la o parte.
Pesemne, și eu, în explorare, eram duh călător,
după asemănarea cu Dumnezeu,
dar această idee,
dacă aș fi înălțat-o ca pe zmeu,
ar fi dus la mânia celui din cer
și am ascuns-o, în haine.

Cu o fițuică la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei temelii erau fixate pe bunătate.
Mai multe nu puteam zări.
Mă aflam în permanență la intrare.
Aștept altă vorbă, de-a dreptul călăuzitoare!