„Bună!” - ai rostit, iar ecoul
a deschis porțile umbrei
și-n tăcerea albastră a serii,
am auzit în gând cum porțile s-au dat la o parte.

Pesemne și eu eram duh călător,
plutind prin pădurile toamnei,
un visător...
Dar această idee, un zmeu înălțat spre cer,
ar fi stârnit mânia stelelor palide
și am ascuns-o, ca pe un fruct de tăcere, în hainele mele.

Cu o poezie la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei mistere erau sculptate din bunătate.
Mai multe nu puteam zări,
căci mă aflam mereu la intrare,
așteptând alt cuvânt,
un far spectral ce-mi luminează calea.