Diogene și lumina umanității (Variantă)

O, zei! Ascultați povestea lui Diogene cel înțelept,
Ce în căutarea omului adevărat și-a pus sufletul cu zel.
În Atena, sub soarele arzător,
Striga el, căutând cu disperare un om de onoare.

„Noi, oameni? O, Diogene întreabă,
Veniți, să vă măsor umanitatea!
Tu, cel din colț,
Apropie-te! Te voi supune la încercare”.

Diogene desface felinarul cu migală
și zorește lumina afară din viață,
Suflând în flacără. Așază pe om,
Cu tălpile în ceara ce se topește încet.

Din cerul înalt, o rază cade
Pe cetățean.
„Uite, Diogene, omul strălucește!” -
Toți exclamă, în cor, cu glasul ridicat.

„O, adevărul e spus, însă-i strălucire falsă,
Din soarele ce doarme, o rază rătăcită pe umeri i-a ajuns.
Nu lumina sufletului pur,
Ci sforăitul soarelui l-a aprins”.

Astfel, Diogene trece prin istorie,
Cu lampa în mână, de zor clamând:
Caut un om!

Diogene și lumina umanității

-Noi nu suntem oameni, Diogene? 
-Veniți să vă evaluez umanitatea!
Tu, din colț, care te uiți precaut la mine, apropie-te!
Te voi fileta în lampă...
Dacă te vei aprinde cu lumina vie a sufletului,
vei corespunde așteptărilor mele, de a fi regăsit și eu,
în Atena, pe cineva demn de conversație.
Ia să te fixez!

Cu migală, Diogene desface felinarul.
Suflă în flacără și-l așază pe voluntar,
cu tălpile în suportul încă împresurat de ceară.
De sus,
vine o rază și-l luminează pe cetățean.
Toți exclamă:
-Uite, Diogene, omul din fața noastră a străluminat!
-O, este adevărat! Strălucirea însă nu este naturală,
ci suflată de soarele dormind. Dacă treaz ar fi fost,
nu ar mai fi expediat nicio rază banală.
Din sforăitul solar,
a ajuns să lumineze stingher omul din lampă.
-Ești prea de tot, bătrâne filosof!
(Va urma)

În Ljubljana

În Ljubljana, am ajuns pe ploaie…

Fiindcă nu aveam cum să-mi omor timpul mai potrivit, m-am îndreptat înspre centrul orașului, de care mă despărțeau vreo cinci sute de pași.
M-am oprit la acest pod (din fotografie), ale cărui capete sunt străjuite de niște dragoni de fier, dar și de turiștii (în mare parte, englezi) cocoțați pe aripile sculpturilor, pentru fotografii. Nu eram decis pe care dintre alei să o apuc: ambele erau murdare.


Încă mai ploua mărunt, motiv pentru comercianți să nu te lase să iei loc la terasă, ci numai înăuntru, unde nu știi dacă e răcoare.
Meniurile abundă în sortimente de pizza.
Totuși, am găsit un restaurant, ai cărui angajați pretindeau că au mâncare tradițională. Pe plăcuța de la intrare,  era menționat anul 1776.

Barul cu săruturi

Precum se deschidea la ora 19,00 și mai aveam de așteptat, m-am așezat la o terasă din apropiere, cu tipic american (se auzea Tina Turner în difuzoare). Am nimerit cu fața înspre niște tineri, care, îmbrățișați impudic, se sărutau chiar în ușă. Mă uit mai bine spre ei: nu sunt deloc juni! Bărbatul este îmbrăcat într-un fel de pantaloni de ciclist și cu obrajii ridați, iar femeia, în alb și negru, ca o îngemănare de piese de (mat-) șah. Am crezut că lucrează la tejghea, dar nu aveau nicio legătură cu barul, pentru că, după un timp, s-au depărtat, abia acum jenați – parcă se treziseră la realitate, căzuseră din condiția de protagoniști ai unui spectacol care nu trebuia ținut.

(Va urma)