-Noi nu suntem oameni, Diogene? 
-Veniți să vă evaluez umanitatea! 
Tu, din colț, care te uiți precaut la mine, apropie-te! 
Te voi fileta în lampă...
Dacă te vei aprinde cu lumina vie a sufletului, 
vei corespunde așteptărilor mele, de a fi regăsit și eu, 
în Atena, pe cineva demn de conversație. 
Ia să te fixez! 

Cu migală, Diogene desface felinarul. 
Suflă în flacără și-l așază pe voluntar, 
cu tălpile în suportul încă împresurat de ceară. 
De sus, 
vine o rază și-l luminează pe cetățean. 
Toți exclamă: 
-Uite, Diogene, omul din fața noastră a străluminat! 
-O, este adevărat! Strălucirea însă nu este naturală, 
ci suflată de soarele dormind. Dacă treaz ar fi fost, 
nu ar mai fi expediat nicio rază banală. 
Din sforăitul solar, 
a ajuns să lumineze stingher omul din lampă. 
-Ești prea de tot, bătrâne filosof!
(Va urma)