O, zei! Ascultați povestea lui Diogene cel înțelept,
Ce în căutarea omului adevărat și-a pus sufletul cu zel.
În Atena, sub soarele arzător,
Striga el, căutând cu disperare un om de onoare.

„Noi, oameni? O, Diogene întreabă,
Veniți, să vă măsor umanitatea!
Tu, cel din colț,
Apropie-te! Te voi supune la încercare”.

Diogene desface felinarul cu migală 
și zorește lumina afară din viață,
Suflând în flacără. Așază pe om,
Cu tălpile în ceara ce se topește încet.

Din cerul înalt, o rază cade
Pe cetățean.
„Uite, Diogene, omul strălucește!” -
Toți exclamă, în cor, cu glasul ridicat.

„O, adevărul e spus, însă-i strălucire falsă,
Din soarele ce doarme, o rază rătăcită pe umeri i-a ajuns.
Nu lumina sufletului pur,
Ci sforăitul soarelui l-a aprins”.

Astfel, Diogene trece prin istorie, 
Cu lampa în mână, de zor clamând: 
Caut un om!