În Ljubljana, am ajuns pe ploaie…

Fiindcă nu aveam cum să-mi omor timpul mai potrivit, m-am îndreptat înspre centrul orașului, de care mă despărțeau vreo cinci sute de pași.
M-am oprit la acest pod (din fotografie), ale cărui capete sunt străjuite de niște dragoni de fier, dar și de turiștii (în mare parte, englezi) cocoțați pe aripile sculpturilor, pentru fotografii. Nu eram decis pe care dintre alei să o apuc: ambele erau murdare.

Încă mai ploua mărunt, motiv pentru comercianți să nu te lase să iei loc la terasă, ci numai înăuntru, unde nu știi dacă e răcoare.
Meniurile abundă în sortimente de pizza.
Totuși, am găsit un restaurant, ai cărui angajați pretindeau că au mâncare tradițională. Pe plăcuța de la intrare,  era menționat anul 1776.

Precum se deschidea la ora 19,00 și mai aveam de așteptat, m-am așezat la o terasă din apropiere, cu tipic american (se auzea Tina Turner în difuzoare). Am nimerit cu fața înspre niște tineri, care, îmbrățișați impudic, se sărutau chiar în ușă. Mă uit mai bine spre ei: nu sunt deloc juni! Bărbatul este îmbrăcat într-un fel de pantaloni de ciclist și cu obrajii ridați, iar femeia, în alb și negru, ca o îngemănare de piese de (mat-) șah. Am crezut că lucrează la tejghea, dar nu aveau nicio legătură cu barul, pentru că, după un timp, s-au depărtat, abia acum jenați – parcă se treziseră la realitate, căzuseră din condiția de protagoniști ai unui spectacol care nu trebuia ținut.

(Va urma)