Elan…

-Te-ai cam foit în brațele mele, azi-noapte... 
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume,
despre care ți-am mai povestit?
-Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
din când în când, că sunt acolo....
-Ce faci?
-Am trebăluit puțin prin curte
sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă.
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă.
-Aș vrea s-o pasc...
Aș încăleca degrabă pe cal,
te-aș răpi oricând...
-Tu, Făt - Frumos!
-Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre.
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva!
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc...
-Am observat.
-Indiferent de ce faci tu cu declarația.
-Să știi că o prețuiesc.
-Fără tine, eram așa de liniștit!
-O, da! Aș zice la fel!
-Legătura însă îmi dă o siguranță
că voi obține de la viață
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea,
cândva.
-Uneori, mă înspăimântă elanul acesta al tău...
Nici nu vrea să afirm ce gândesc...
-Te-am speriat până acum? De ce aș face-o în viitor?
-Nu de tine mi-e teamă...
-„că voi obține de la viață
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea,
cândva”. Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini aceasta:
Reciprocitatea intensității.
Este ceva extravagant?
-Of! Nu este...
-Atunci, acesta ar fi elanul meu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *