O, muză, povestește despre cei doi îndrăgostiți
Ce noaptea s-au foit, în îmbrățișarea lor tandră,
Când ea simți că brațele lui nu-i oferă cămin.
Oare gândea că strângerea nu e de-ajuns ori numele
Șoptite cândva îi făceau loc îngust?

„Nu, dragul meu, doar voiam să-ți amintesc,
Că aici sunt, mereu alături de tine.”

„Ce faci acum, iubito?” întrebă eroul,
„Prin curte mă zbucium, ori mai bine zis, pe lângă,
Acum, sunt în casă, cu iarbă îmbrăcată”.

„O, cum aș vrea să pasc iarba de pe trupul tău,
Să încalec, să te răpesc într-un gând
Și să te duc departe, departe în lumea noastră”.

„Tu, eroul meu, cu vorbe de Făt-Frumos,
Ce strunești calul să stea în loc cu vorba ta!
Te-aș urma oriunde, dar tiparul vieții noastre ne prinde.
Dar, dacă vrei să ieși din el, să știi că eu te urmez,
Căci te îndrăgesc, fără teamă și fără mască.”

„Am văzut aceasta, iubito,
Și prețuiesc declarația ta.
Fără tine, aș fi fost liniștit ca marea adâncă”.

„O, da! Și eu aș zice la fel!
Uneori, elanul tău mă înfricoșează,
Nici nu vreau să spun ce gândesc”.

„Te-am speriat vreodată? 
De ce aș face-o în viitor?
Nu de mine ți-e teamă,
Ci de visul nostru comun,
De a obține de la viață
Ceea ce au sperat poeții, 
Cei de demult, în zilele lor de visare”. 
Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini clar:
Reciprocitatea intensității,
Este ceva extravagant?”

„Of! Nu este, iubitule,
Acesta-i elanul tău și al meu!”