A trecut Cronos să-mi ia din zile 
și i-am spus că nu-mi mai pasă. De azi, 
sufletul meu este vesel 
și indiferent la gălăgia din Olimp. 

Lângă mine, 
stă o pământeană, 
pe care vreau să o cânt în poeme, ca pe zeițe.

-Cine e? mă întreabă hoțul de vreme.
-E floarea cea mai de preț
din fereastra sufletului meu.
De câte ori mă uit înspre aleile orașului, 
o revăd... Prima privire, dăruită ei, 
se reflectă în mine, 
eu care aștept să o cunosc. 

Ființa ei este oglinda mea. 
Mă încântă glumele pe care le rostește.

-Nu te mai interesează filosofia, Diogene?
-E opțiunea mea permanentă, 
dar m-am săturat să deservesc pe alții, 
captiv în portul speranței de a-mi trăi viața, 
după placul inimii. 

Aidoma razelor soarelui din odaie,
unde plutesc particule de materie fină, 
privirea mea îi vizează pe marii filosofi,
ajunși, demult, pe tărâmul lui Hades.
Ei înșiși fac plecăciuni în fața femeii,
pe care o regăsesc adăpostită în irișii mei.
În acel moment, 
umbra lor exuberantă 
se ciocnește de pergament,
rostogolindu-se în spațiul dintre arte și realitate. 
Este un spectacol perfect, 
care face toți anii, Cronos!

(Va urma)

Un minut mai stau și eu, a spus,
cu pergamentul în mâini...
Am coborât scările, iar îndoielile
au răsărit ca spicele în sufletul meu.

O voi aștepta sub lămâi,
poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de întrebările
de care sunt prins ca un punct,
dar inima nu mă lasă,
tânjește după iubire.

Mă feresc de ochii trecătorilor,
eu am altceva acum de făcut:
să întrezăresc încă o dată
pe cea de care mi-e sete,
deși, din afară,
voi părea pierdut în așteptare.

Dacă viitoarea discuție nu aduce nimic,
mă voi întoarce la filozofie:
viețile atâtor predecesori merită amintite,
într-o lucrare.
Dar și eu sunt om și vreau să fiu prețuit
de ființa la care îmi e gândul.

Ca o pecete a sufletului meu, apare în ușă.
Zâmbetul ei limpede
îmi este dăruit
și sunt gata să-l primesc,
precum albinele floarea,
în zori.

Un minut mai stau și eu, a spus, 
pe când lectura pergamentul...
Am coborât scările și, în mine, toate dubiile 
au apărut ca un mănunchi de spice...
O voi aștepta, la umbra lămâiului...
Poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de toate întrebările, 
la al căror cârlig, eu sunt punctul, 
dar nu mă lasă inima, 
dornică de a se adăpa din fluxul iubirii.

Mă feresc de ochii iscoditori ai unui trecător, 
eu am altceva acum de făcut: stau să o contemplu, 
încă o dată, 
pe aceea de care îmi e sete, 
deși, văzut din exterior, 
voi părea fără substanță în expectativă.

Dacă nu iese nimic din viitoarea discuție, 
mă voi dedica, mai departe, filozofiei: 
viețile atâtor predecesori sunt demne să rămână în istorie. 
Dar și eu sunt om și vreau să mă știu prețuit de ființa 
la care îmi este gândul. Ca o pecete a sufletului meu, 
răsare în ușă. 
Zâmbetul nu-i lipsește 
și-mi este limpede  
că mie mi-l dăruiește 
și sunt pregătit să-l primesc imediat, 
cu un alai de versuri, 
precum albinele, deschiderea florii, în zori..
(Va urma)

O, fără a-mi bănui mișcarea buzelor tale
urmăritul meu atent, deschid inima spre soare,
ca pe un teritoriu, corăbiilor lui Columb
și încep a disprețui clipele care nu mi te-au adus în cale.

Dar ridic în slavă zeii acelei zile binecuvântate,
care mi te-a dăruit vederii,
pe când, în conferință, somnul mă aduna din oboseală,
în visul cel adânc și dulce al realității.

O, de ce n-am avut loc liber lângă mine,
să te fi poftit a ședea?
Din stagnarea sentimentală, m-aș fi ridicat,
spre vârful muntelui cel sfânt,
acolo unde Apollo strălucește, dând soare în fiecare zi.

Poate m-aș fi bucurat mai devreme de căldura brațelor tale,
și te-aș fi cunoscut mai bine, o, lumină a vieții mele.

Fără să-mi bănuiască mișcarea buzelor tale
urmăritul meu atent, îmi deschid inima înspre soare,
ca pe un teritoriu, corăbiilor lui Columb
și încep a disprețui clipele care nu mi te-au adus în cale.

Dar, pe atât de mult,
ridic în slavă zeii acelei zile,
care mi te-a dat vederii,
pe când, în conferință, somnul mă aduna din oboseală...

O, de ce nu am avut loc liber lângă mine,
să te fi poftit a ședea?
De pe atunci, m-aș fi înălțat,
din stagnarea sentimentală, spre vârful muntelui,
acolo unde Apollo stăruie să ne dea soare, pentru fiecare zi.

Poate
m-aș fi bucurat mai devreme de căldura brațelor tale,
sau de insolitul povestirilor despre orice prin viață mai însemnat ți-a trecut
și te-aș fi cunoscut mai bine.

Fără a-mi bănui mișcarea buzelor tale urmăritul meu atent, 
îmi deschid inima înspre soare, ca pe un teritoriu, corăbiilor lui Columb
și încep a disprețui clipele care nu mi te-au adus în cale, 
dar, pe atât de mult, 
ridic în slavă zeii acelei zile care mi te-a dat vederii, 
pe când, în conferință, somnul mă aduna din oboseală...

O, de ce nu am avut loc liber lângă mine, să te fi poftit a ședea, 
de pe atunci, m-aș fi înălțat,
din stagnarea sentimentală, spre vârful muntelui, 
acolo unde Apollo stăruie să ne dea soare, pentru fiecare zi.
Poate 
m-aș fi bucurat mai devreme de căldura brațelor tale  
sau de insolitul povestirilor despre orice prin viață mai însemnat ți-a trecut 
și te-aș fi cunoscut mai bine.

Zâmbetul ei, steag în văzduh, 
aș vrea să-l înalț deasupra sufletului meu, 
în fiecare zi, înainte de masa frugală,
doar mie să-mi fie aproape.

Cele mai semețe păsări
și-ar lipi zborul de această nouă înălțime,
iar pulberii, stârnite de sandale,
nici umbra nu i-aș mai simți.

Ceasul, care-mi mănâncă viața,
cu fiecare secundă împunsă de ac, afară din cosmos,
în mare l-aș zvârli, între pești,
căci de vreme nu-mi mai pasă.

Vorbele ei, ale femeii ce-a gândit lângă mine,
m-ar salva de la temerea acelei zile
care m-ar îmbătrâni mai mult
decât așteptarea fericirii întregi.

Mă înnod în razele apusului,
sperând la momentul în care ea,
vioaie ca suveica,
își va opri ochii pe această pagină
și va înțelege, din rânduri,
șoapta inimii.

O, zâmbetul ei ca pe steag aș vrea 
să-l înalț deasupra sufletului meu 
și, în fiecare zi, înainte de masa frugală, 
să-mi fie doar mie atât de aproape!

Cele mai zburdalnice păsări 
și-ar lipi zborul de înălțimea cea nouă,
care pe mine însumi în slăvi m-ar ridica 
și nu aș mai simți din pulberea, 
stârnită de sandală, 
nici umbra...

Încotro ar mai bate ceasul, 
care îmi mănâncă din viață, cu fiecare secundă 
pe care mi-o arată cu acul,
dacă eu l-aș azvârli în mare, între pești, 
fiindcă de vreme nu-mi mai pasă?

Vorbele femeii, 
care a gândit lângă mine, 
m-ar debarasa de temerea: 
ce an va începe să mă îmbătrânească 
mai mult decât așteptarea fericirii întregi?

Trec peste pământ razele apusului cald 
și mă înnod în strălucirea lor, 
cu tânjirea după momentul în care ea, 
vioaie ca suveica, 
mi-ar ieși din nou în cale să mă întrebe ceva.

Atât îmi spun,  
în seara care mă îngroapă în singurătate, 
că, mâine, desigur, pe această pagină, ochii ea mândră și-i va opri 
și va înțelege, din rânduri, șoapta firavă a inimii.