Ai adus cafeaua întunecată, 
din care beau încet, 
cu o încântare care pare să se piardă în tăcerea din jur. Pe aburii ei, tu plutești ca o umbră palidă, dispărând și apărând în zarea ochilor mei, și te așezi încet pe inima mea, ca o floare singuratică, albă, în mijlocul unui câmp de visuri și tristeți nespuse.

Mă simt o grădină uitată, cu toate rădăcinile îmbibate de apa amară a vieții, un loc în care liniștea cade greu, ca un val de întuneric ce cuprinde totul. Când soarele pe boltă își trage peste față un nor pentru a adormi în răceala serii, tu deschizi asupra mea ochii tăi frumoși, întunecați, iar privirea ta, ca o rază pierdută în întuneric, mă încălzește acolo unde lumina s-a retras deja, departe, în umbră.

"Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", îmi șoptești, vocea ta venind din spatele unei perdele de tăcere și noapte.

"Și eu te-aș primi cu o căldură stinsă, un soare ascuns sub cenușă", îți răspund, în timp ce mă îndrept spre tine, de parcă aș merge pe o cale bătătorită de umbre și ecouri vechi.

"Și te-aș săruta neîncetat...", murmuri, iar cuvintele tale cad ca frunzele moarte într-un vis de toamnă.

"Vezi, nici nu apucăm să facem nimic, să rostim vreo vorbă, că săruturile ne copleșesc", spun eu, aproape de tine, simțind cum totul se dizolvă în tăcerea dintre noi, un pas înaintea eternității.

Apari și dispari în zarea ochilor mei, 
te așezi pe inima mea ca o floare albă, pură, 
ce răsare într-un colț uitat al lumii.

Când soarele obosit își întinde deasupra un nor 
și adoarme liniștit, 
tu, cu ochii tăi mari și limpezi, 
deschizi în mine o nouă zi. 
Razele, deja retrase în garderobă, 
și-au încheiat spectacolul, 
iar tu, cu o privire, aduci din nou căldura.

„Și te-aș săruta neîncetat", 
îmi spui, 
cuvintele tale plutind între noi ca niște aripi de fluture.

„Vezi tu, draga mea, 
nici nu apucăm să rostim vreo vorbă, 
înainte ca sărutările să ne poarte departe...", 
spun, la un pas de tine, 
simțindu-te deja, chiar înainte de atingere.

Mi-ai adus cafeaua, 
acel dar modest, dar atât de prețios, 
din care beau cu o încântare subtilă, 
Aburii se risipesc ușor în văzduh, 
plutind în fața privirii mele. Încet, 
te așezi pe inima mea ca o floare pură, 
de o frumusețe rară, 
care pătrunde adânc în sufletul meu.

Mă simt asemenea unei grădini 
care trăiește sub atingerea ta, 
toate rădăcinile mele sunt îmbibate de acea apă, 
dătătoare de viață. 
Când soarele, obosit, își trage norii peste el,
ca o pătură, sub care adoarme, 
tu deschizi ochii tăi fermecători asupra mea, 
iar căldura lor mă cuprinde acolo unde razele, 
retrase într-un colț, 
nu mai pot ajunge.

„Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi spui tu, ca o șoaptă venind 
din spatele unei perdele de mister.
„Și eu te-aș primi cu tot soarele din ființa mea", 
îți răspund, 
cu inima gata să te cuprindă, 
luminată de apropierea ta.
„Și aș vrea să te sărut neîncetat", 
îmi răspunzi cu o finețe, 
născută dintr-o eternitate a dragostei.

„Observi, 
draga mea, 
că nicio vorbă nu-și găsește locul înaintea săruturilor?", 
spun eu, 
pe când mă apropii de tine, 
la doar un pas de atingerea deplină.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care beau cu plăcere nemărginită, 
pe când tu, ca o umbră divină, 
te ridici pe aburii ei, 
plutind în privirea mea, precum o zeiță din Olimp
și iată! te cobori ușor asupra inimii mele 
tu, cea mai pură floare dintre toate. 
În prezența ta, 
grădina sufletului meu renaște, 
cu firavele rădăcini, 
însetate de izvorul vieții.

Când marele Helios își așază capul pe nor, 
pentru a se odihni, 
tu, cu ochii tăi strălucitori, mă luminezi, 
în locul razelor, care s-au retras deja, 
așa cum se retrage un războinic în pacea cortului său.

„Acum, aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi șoptești, ca o nimfă din spatele perdelei, 
care îți ascunde chipul blând.

„Și eu te-aș primi cu bucuria soarelui
care se revarsă pe cerul dimineții!", 
îți răspund cu fervoare, 
pe când mă îndrept spre tine, 
dorind să te cuprind cu întreaga mea ființă.

„Iar buzele tale nu m-aș sătura a le săruta, neîncetat", 
murmuri tu cu pasiune.

„Ah, oare n-ai observat 
că, de fiecare dată, 
înaintea vorbelor noastre, 
sărutările vin mai întâi?", grăiesc eu, 
când, la doar un pas de tine, 
mă apropii, 
pentru a împlini dorul din inima mea.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care eu beau cu încântare, 
pe când tu, pe aburii ei, plutești în zarea ochilor mei 
și mi te așezi pe inimă, tu, cea mai pură floare.

Mă simt o grădină, 
cu toate rădăcinile îmbibate de apa vieții. 
Când Helios, 
pe boltă, 
își trage peste față un nor, să adoarmă, 
tu deschizi asupra mea ochii tăi, 
care mă încălzesc, 
în locul razelor, 
intrate deja în garderobă.

„Acum, m-aș  ascunde în brațele tale!", 
îmi șoptești, din spatele perdelei...
„Și eu te-aș primi, cu atâta soare!", 
îți declar solemn, ca un poet medieval, 
în timp ce mă îndrept spre tine, 
pentru a te cuprinde cu inima. 
„Și  te- aș  săruta neîncetat", 
îți continui opțiunea...
„Ai văzut
că nici nu apucăm să facem nimic, 
înaintea săruturilor, 
nicio vorbă nu ne spunem?", 
constat, când sunt la un pas de covorul lui Aladin, 
ca să ajung, în fiecare zi, oriunde mă poartă gândul, 
mai aproape de noi.