Mi-ai adus cafeaua,
din care eu beau cu încântare,
pe când tu, pe aburii ei, plutești în zarea ochilor mei
și mi te așezi pe inimă, tu, cea mai pură floare.
Mă simt o grădină,
cu toate rădăcinile îmbibate de apa vieții.
Când Helios,
pe boltă,
își trage peste față un nor, să adoarmă,
tu deschizi asupra mea ochii tăi,
care mă încălzesc,
în locul razelor,
intrate deja în garderobă.
„Acum, m-aș ascunde în brațele tale!",
îmi șoptești, din spatele perdelei...
„Și eu te-aș primi, cu atâta soare!",
îți declar solemn, ca un poet medieval,
în timp ce mă îndrept spre tine,
pentru a te cuprinde cu inima.
„Și te- aș săruta neîncetat",
îți continui opțiunea...
„Ai văzut
că nici nu apucăm să facem nimic,
înaintea săruturilor,
nicio vorbă nu ne spunem?",
constat, când sunt la un pas de covorul lui Aladin,
ca să ajung, în fiecare zi, oriunde mă poartă gândul,
mai aproape de noi.