Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....

Vrei să-mi pui piedică și mă prăvălesc 
în iarba moale a câmpului,
ca piatra ce renunță la formă, 
lăsându-se purtată de vreme.

„Vasăzică, așa! Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 

Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
în timp ce tu, 
ridicată deasupra-mi, 
devii un centru de gravitație, 
iar eu, în acest moment, 
sunt mai fericit decât orice stea 
care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care, 
deși eterne,
nu au suflet în piept.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care
nu au parte de strălucirea 
pe care ele o dau lumii.

Culegem flori de câmp... 
Eu, pentru tine, tu, pentru casă.

De chipul soarelui, 
ieșit în calea noastră, să-l băgăm în seamă, 
m-am împiedicat 
și am căzut dinaintea unei corole albastre, 
care s-a rușinat de saltul meu deloc atletic.

„Ce faci, dragă?”, m-ai întrebat. 
„Nu ai templu de piatră 
și te închini acestuia vegetal?”.
Îmi venea și mie să râd, însă m-am abținut.

Petalele erau lucioase, 
observasem în căzătură, 
încât se ilustrau ca oglindă, 
în care te priveam pe ascuns.

Ți-ai ridicat rochița deasupra apelor, 
puțin departe de mal, 
pentru a le fura câțiva nuferi 
și a mi-i aduce mie, ca dar de iubire...

„Flori îți trebuie ție! 
Vino să mă ajuți să pescuiesc!" - atât mi-ai strigat 
și am lăsat totul deșirat pe câmp, 
inclusiv reveria, 
era nevoie de mâna unui bărbat, 
pentru a vârî în sacoșă un somn cu mustăți lungi de telegraf.

Soarele zburase ca un balon de aur, 
când a auzit țelul afirmat. 
N-a mai încercat 
să-și arate fața niciunei persoane: stătea cocoțat pe nori 
și își trăgea sufletul, 
fiindcă suise repejor dealul, 
chiar își pierduse din coadă focul.

Celula cotidiană, despre care s-a scris în cazul lui Bacovia, este spațiul originar (de la care va porni în explorare cosmică) al poetului Mihai Firică, în volumul de lirică, intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022).

Autorului i se pare că locuiește într-un stup, ai cărui pereți de ceară îi percep mai repede rugăciunile, decât Dumnezeu Însuși, care i-a dictat penitența de a sta pe coji de nucă, într-un colț. Convingerea aceasta are cel puțin două cauze posibile: fie deține ceva în suflet, ineluctabil și pe care nu l-a exprimat, fie se uită la femeie adorată, știind ceva aproximativ împovărător și nu-i mărturisește, pentru a nu anihila misterul care-l țintuiește în tăcere: „Tu zâmbești doar seara. / Pereți de ceară absorb rugăciunea, / pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu, / silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele” (Tu zâmbești doar seara).

Există o temere a unui eu înfrigurat de a se adresa femeii și lui Dumnezeu. Tabloul de blocaj comunicativ este completat cu impresia înstrăinării sfinților, care au primit ranguri celeste; ei nu mai sunt utili lui Dumnezeu, fiindcă au sosit în preajma Lui, a celui suprem, cu însușiri umane, precum înfumurarea recognoscibilă la oamenii care capătă funcții importante. Implicit, ei își compromit statura și condiția auxiliară divinității, dar nu primesc penitență, nu sunt detectați astfel de către stăpânul lor. E posibil să fie acesta un motiv al tăcerii în sine a poetului? („Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși, /  lângă El să-i fie de folos la o adică / – îmi deveniseră inutili oricum. / Poate că unii vor reveni prin decădere, / se vor ascunde printre rădăcini tânjind după lumină”).

În contextul volumului, tăcerea eului liric poate fi înțeleasă ca o formă de rezistență față de ordinea cosmică și divină alterată, un act de reflecție în fața transformărilor spirituale care au distorsionat relațiile dintre om, sfinți și Dumnezeu. Această temă a înstrăinării și a eșecului comunicativ adâncește dimensiunea metafizică a poeziei lui Firică, propunând o lectură critică a sacralității și a spațiului dintre om și transcendență.

Regenerarea condiției sfinților, la „scară de tubercule”, aduce în discuție o viziune poetică similară cu aceea a lui Arghezi sau Brumaru, unde sacralitatea și renașterea nu sunt procese transcendentale tradiționale, ci fenomene organice, telurice. În această paradigmă, decăderea sfinților capătă o valență aproape vegetală, ei „renasc” din pământ, ca niște rădăcini spirituale, o ipoteză argheziană în care divinul și umanul se înfrățesc într-un ciclu perpetuu de putrefacție și regenerare. Oscilația sfinților între minus și plus echivalează unei etape firești într-o cosmologie mai amplă. Este pertinentă întrebarea dacă această stare ar putea funcționa drept mască a autorului pentru a atrage empatia cititorilor. Jocul de imagini creează o atmosferă în care lectorul poate regăsi propria suferință. Această melancolie este însă mai profundă decât simpla dorință de a atrage empatia. Poetul nu se lamentează pentru a primi compasiune, ci explorează temele universale ale pierderii, morții și renașterii într-o formă complexă.

În locul probelor divine așteptate, poetul descoperă o lume terestră mai accesibilă, poate chiar vindecătoare, unde relațiile interumane și elementele materiale ale vieții oferă un refugiu și o nouă sursă de inspirație. Se poate observa apropierea de o lirică a pământului, congruentă celei argheziene, unde dimensiunea telurică își revendică locul central, în contrast cu tăcerea aparentă a divinității. Planeta însăși devine astfel un spațiu de regăsire, în care literatorul poate transforma ceea ce părea inabordabil în experiență imediată, tangibilă și plină de sens: „noaptea e rece, are stele rotunde și palide, / se desface în zeci de petale dimineața / când nu ne mai știm numele”.

Poetul abordează experiențe universale, chiar și atunci când acestea se află dincolo de realitatea perceptibilă. Mihai Firică exprimă viziunea unei dedublări corporale și spirituale – „Mi-am văzut trupul plutind, / zburam paralel lângă mine, un eu dublu” –, viziune care se apropie de ceea ce mulți oameni au descris ulterior stărilor de moarte clinică sau liminare prin care au trecut. Dedublarea sugerează o introspecție profundă, o investigare a marginilor conștiinței și a ființei, specifică unei sensibilități creative care accesează teritorii metafizice. Dintr-o perspectivă psihologică, această capacitate poate reflecta o imaginare disociativă, o modalitate prin care eul liric își deconstruiește sinele, pentru a obține o înțelegere mai profundă a condiției umane, a mortalității și a relației dintre trup și suflet.

În lirica unui astfel de poet, în care planul terestru devine mai prietenos și sursa transcendentală este pusă în umbră, figura mitologică a Dalilei suferă o inversare semnificativă a rolului. Dacă, în mitul originar, ea este asociată cu manopera șireată de a înlătura forța bărbatului, tăind simbolic părul lui Samson, în stihurile de față, Dalila își ratează determinarea: „Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare – / o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse / ne lovește cu clonțul de aur – / nu-ți vei aminti numele meu / când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită. / Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul / și-l poartă vântul de colo până colo”. Această inversiune de roluri ar putea sugera o reinterpretare a dinamismului dintre bărbat și femeie, în care acțiunea de vulnerabilizare nu mai este unilaterală. Poetul subminează expectativele mitice. Figura feminină apare într-o lumină mai fragilă, iar acest gest poate sugera o reconfigurare a relațiilor dintre genuri sau o meditație mai largă asupra echilibrului dintre forță și pierdere.

Dedublat în eu liric, Mihai Firică își asumă rolul de martor al unui simbol străvechi, turnul Babel, reinterpretat în cheia modernității. Versul „M-am trezit și uitasem toate limbile pământului” (Acolo unde nu te găsesc) semnalează o criză identitară, în care pierderea limbajului – simbol al coerenței și al unității interioare – devine o manifestare a alienării contemporane, ca în drama Iona de Marin Sorescu. Firică se percepe ca un mărturisitor al celor care, asemenea constructorilor din mitul biblic, au încercat să atingă transcendentul prin mijloace concrete, însă au eșuat în mod fatal, într-o încercare de ascensiune imposibilă.

Motivul identitar, reflectat în trădarea rutinei de către figura feminină („Asta mi se întâmplă de fiecare dată / când nu te găsesc lângă mine”), revelează o dependență emoțională și spirituală față de prezența celuilalt. Recurgerea la motivul metempsihozei reprezintă o metaforă a încercării perpetue de reîmplinire, de reinventare în diverse înfățișări existențiale, chiar și cele aparent inferioare, cum ar fi aceea de insectă. Speranța unei reîncarnări în forme diverse, precum într-o vietate mică, devine o modalitate de a face față imposibilității realizării idealurilor pe care existența curentă nu le poate oferi: „Împachetez visul de insectă / în mii de gesturi cu care vreau să te surprind”.

În Ghetoul roz, Mihai Firică se configurează, de asemenea, ca un homo historicus. El explorează o temă gravă, punând accent pe amnezia istorică. Ecourile Holocaustului sunt transpuse într-o imagine dureroasă: „Hai în vagon, / mi-au strigat, / pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil / braț la braț cu morții”.

Titlul Dragostea cu parfum de migdale amare este o sintagmă de o subtilă ambivalență semantică. Dragostea, simbolul etern al afecțiunii ideale și al împlinirii emoționale, este juxtapusă parfumului (de migdale amare), care evocă un registru senzorial asociat, de regulă, cu o ușoară toxicitate simbolică. În această alăturare, migdala amară devine un trop literar cu valențe mai complexe, marcat de o dublă polaritate – atracția și respingerea, pasiunea și suferința.

Parfumul de „migdale amare” trimite la un registru olfactiv delicat, dar cu o tentă aspră, ceea ce poate indica natura paradoxală a iubirii: un sentiment care îmbină în mod inseparabil plăcerea intensă și deziluzia latentă, fericirea efemeră și melancolia intensă. În acest context, transpare ideea unei iubiri care nu este simplă, ci impregnată de o tensiune între ideal și real, între dorință și imposibilitate, poate chiar între eros și thanatos.

Bine scris, cu accent pe metafore de forță, volumul Dragostea cu parfum de migdale amare poate fi interpretat ca o meditație asupra iubirii, văzută prin prisma unei dualități esențiale: efemeritatea acesteia coexistă cu amărăciunea inevitabilă a deziluziilor. Firică pune în lumină, prin limbajul poetic rafinat, fragilitatea relațiilor umane.

Concluzia acestui volum ar putea fi că dragostea, oricât de energică, poartă întotdeauna în sine riscul pierderii.

Celula cotidiană, despre care s-a scris în cazul lui Bacovia, este spațiul originar (de la care va porni în explorare cosmică) al poetului Mihai Firică, în volumul de lirică, intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022). Autorului i se pare că locuiește într-un stup, ai cărui pereți de ceară îi percep mai repede rugăciunile, decât Dumnezeu Însuși, care i-a dictat penitența de a sta pe coji de nucă. Convingerea aceasta are cel puțin două cauze posibile: fie Interogațiile firești: fie deține ceva în suflet, ineluctabil și pe care nu l-a exprimat, fie se uită la femeie adorată, știind ceva aproximativ împovărător și nu-i mărturisește, pentru a nu anihila misterul care-l țintuiește în tăcere: „Tu zâmbești doar seara. / Pereți de ceară absorb rugăciunea, / pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu, / silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele” (Tu zâmbești doar seara).

Există o temere a unui eu înfrigurat de a se adresa femeii și lui Dumnezeu. Tabloul de blocaj comunicativ este completat cu impresia înstrăinării sfinților, care au primit ranguri celeste; ei nu mai sunt utili lui Dumnezeu, fiindcă au sosit în preajma Lui, a celui suprem, cu însușiri umane, precum înfumurarea recognoscibilă la oamenii care capătă funcții importante. Implicit, ei își compromit statura și condiția auxiliară divinității, dar nu primesc penitență, nu sunt detectați astfel de către stăpânul lor. E posibil să fie acesta un motiv al tăcerii în sine a poetului? („Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși, /  lângă El să-i fie de folos la o adică / – îmi deveniseră inutili oricum. / Poate că unii vor reveni prin decădere, / se vor ascunde printre rădăcini tânjind după lumină”).

În contextul volumului, tăcerea eului liric poate fi înțeleasă ca o formă de rezistență față de ordinea cosmică și divină alterată, un act de reflecție în fața transformărilor spirituale care au distorsionat relațiile dintre om, sfinți și Dumnezeu. Această temă a înstrăinării și a eșecului comunicativ adâncește dimensiunea metafizică a poeziei lui Firică, propunând o lectură critică a sacralității și a spațiului dintre om și transcendență.

Regenerarea condiției sfinților la „scară de tubercule” aduce în discuție o viziune poetică similară cu aceea a lui Arghezi sau Brumaru, unde sacralitatea și renașterea nu sunt procese transcendentale tradiționale, ci fenomene organice, telurice. În această paradigmă, decăderea sfinților capătă o valență aproape vegetală, ei „renasc” din pământ, ca niște rădăcini spirituale, o ipoteză argheziană în care divinul și umanul se înfrățesc într-un ciclu perpetuu de putrefacție și regenerare. Firică sugerează că această decădere este, de fapt, un proces natural, similar morții, dar și renașterii, într-o formulă care aduce în prim-plan o viziune ciclică a existenței.

Dacă analizăm din perspectivă critică, starea de decădere și renaștere a sfinților nu echivalează unei patologii afective, ci unei etape firești într-o cosmologie mai amplă. Este pertinentă întrebarea dacă această stare ar putea funcționa drept mască a autorului pentru a atrage empatia cititorilor. Jocul de imagini creează o atmosferă în care lectorul poate regăsi propria suferință. Această melancolie este însă mai profundă decât simpla dorință de a atrage empatia. Poetul nu se lamentează pentru a primi compasiune, ci explorează temele universale ale pierderii, morții și renașterii într-o formă complexă.

Refuzul cosmic devine punctul de cotitură spre reorientarea către planul terestru. În locul probelor divine așteptate, poetul descoperă o lume terestră mai accesibilă, poate chiar vindecătoare, unde relațiile interumane și elementele materiale ale vieții oferă un refugiu și o nouă sursă de inspirație. Se poate observa apropierea de o lirică a pământului, similară celei argheziene, unde dimensiunea telurică își revendică locul central, în contrast cu tăcerea aparentă a divinității. Planeta însăși devine astfel un spațiu de reconectare și regăsire, în care literatorul poate transforma ceea ce părea inabordabil în experiență imediată, tangibilă și plină de sens: „noaptea e rece, are stele rotunde și palide, / se desface în zeci de petale dimineața / când nu ne mai știm numele”.

În lirica unui astfel de poet, în care planul terestru devine mai prietenos și sursa transcendentală este pusă în umbră, figura mitologică a Dalilei suferă o inversare semnificativă a rolului. Dacă, în mitul originar, ea este asociată cu manopera șireată de a înlătura forța bărbatului, tăind simbolic părul lui Samson, în această viziune lirică, Dalila își ratează determinarea: „Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare – / o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse / ne lovește cu clonțul de aur – / nu-ți vei aminti numele meu / când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită. / Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul / și-l poartă vântul de colo până colo”. Această inversiune de roluri ar putea sugera o reinterpretare a dinamismului dintre bărbat și femeie, în care acțiunea de vulnerabilizare nu mai este unilaterală. Poetul subminează expectativele mitice. Figura feminină apare într-o lumină mai fragilă, iar acest gest poate sugera o reconfigurare a relațiilor dintre genuri sau o meditație mai largă asupra echilibrului dintre forță și pierdere. În acest fel, Dalila devine un simbol nu doar al trădării, ci și al fragilității umane.

Dedublat în eu liric, Mihai Firică își asumă rolul de martor al unui simbol străvechi, turnul Babel, reinterpretat în cheia modernității și a condiției poetice. Versul „M-am trezit și uitasem toate limbile pământului” (Acolo unde nu te găsesc) reflectă o criză identitară, în care pierderea limbajului – simbol al coerenței și al unității interioare – devine o manifestare a alienării contemporane. Firică se percepe ca un mărturisitor al celor care, asemenea constructorilor din mitul biblic, au încercat să atingă transcendentul prin mijloace concrete, însă au eșuat în mod dramatic, într-o încercare de ascensiune imposibilă.

Motivul identitar, reflectat în trădarea rutinei de către figura feminină („Asta mi se întâmplă de fiecare dată când nu te găsesc lângă mine”), revelează o dependență emoțională și spirituală față de prezența celuilalt. Recurgerea la motivul metempsihozei reprezintă o metaforă a încercării perpetue de reîmplinire, de reinventare în diverse înfățișări existențiale, chiar și cele aparent inferioare, cum ar fi aceea de insectă. Metamorfoza sa imaginară într-o creatură mică, de condiție umilă, conturează o complexă meditație asupra condiției umane și a iubirii, iar speranța unei reîncarnări în forme diverse devine o modalitate de a face față imposibilității realizării idealurilor pe care existența curentă nu le poate oferi: „Împachetez visul de insectă / în mii de gesturi cu care vreau să te surprind” este un vers ce denotă efortul de a-și exprima iubirea printr-o multitudine de forme și gesturi, chiar și atunci când acestea sunt limitate sau neconvenționale.

În Ghetoul roz, Mihai Firică se configurează, de asemenea, ca un homo historicus. El explorează o temă gravă, punând accent pe amnezia istorică. Ecourile Holocaustului sunt transpuse într-o imagine dureroasă: „Hai în vagon, / mi-au strigat, / pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil / braț la braț cu morții”.

Poetul transpune experiențe universale, chiar și atunci când acestea se află dincolo de realitatea perceptibilă. Mihai Firică exprimă viziunea unei dedublări corporale și spirituale – „Mi-am văzut trupul plutind, / zburam paralel lângă mine, un eu dublu” –, viziune care se apropie de ceea ce mulți oameni au descris ulterior stărilor de moarte clinică sau liminare prin care au trecut. Dedublarea sugerează o introspecție profundă, o investigare a marginilor conștiinței și a ființei, specifică unei sensibilități creative care accesează teritorii simbolice și metafizice. Dintr-o perspectivă psihologică, această capacitate poate reflecta o imaginare disociativă, o modalitate prin care eul liric își deconstruiește sinele pentru a obține o înțelegere mai profundă a condiției umane, a mortalității și a relației dintre trup și suflet.

Când somnul s-a așternut peste noi, 
ne-am lăsat trupurile înlănțuite, 
iar pielea ta se desfășura precum cerul nesfârșit al mării, 
pe care stelele licăreau din fiecare por, 
ca niște lumini vii trimise de zei. 

Fericirea mea ținea de surâsul tău fragil, 
pe care mi-l dăruiai cu blândețe, 
atunci când buzele mele le căutau pe ale tale, 
într-un sărut cum nu mai fusese niciodată văzut de muritori sau zei, 
de la începutul vremurilor.

Cleopatra însăși nu avea parte de iubirea 
pe care brațele mele ți-o ofereau, 
căci strânsoarea mea nu aducea durere, 
ci alinare și siguranță, 
precum darurile pe care le așază zeițele pe mesele împăraților. 

Nici nu tânjeam după frumusețea ochilor migdalați, 
care veghează din umbra piramidelor 
și nici după părul împletit cu meșteșug. 
Eram mulțumit de lumina din privirea ta, 
aceea care îmi învăluia inima și mă făcea să doresc, 
mai presus de toate, 
să înțeleg gândurile care se ascundeau dincolo de ochii tăi adânci.

Sub pătura de lână, 
țesută din lâna oilor crescute de noi, 
ne mișcam lin, ca două fructe coapte, 
mângâiate de briza serii. 

Discreți, 
ne-am lăsat în voia acelui moment, 
ca doi muritori care au găsit esența eternității
și același aer de respirat.

Am adormit îmbrățișați... 
Pielea ta era un cer întins peste ape, 
ale cărui stele pulsau din fiecare por. 
Fericirea mea ținea de surâsul tău firav, 
pe care mi-l dăruiai, 
când apăsam cu buzele mele pe ale tale, 
într-un sărut distinct de toate 
care s-au petrecut în istorie, până acum.

Cleopatra nu avea dragostea 
pe care brațele mele ți-o asigurau într-o strânsoare 
care nu durea deloc, dimpotrivă: ți-o puneau pe tavă.

Nu-mi trebuia forma alungită a ochilor, 
pe care o regăsim pictată pe interiorul piramidei, 
nici acel păr, adunat în coc. 
Eram mulțumit de lumina care îmi călătorea inima, 
a ochilor tăi, care mă aținteau 
și eu atunci îmi doream atât de mult 
să aflu ce-ți spune gândul, din adânc.

Sub pătura de lână - 
de la oile pe care le creșteam pentru noi - , 
ne foiam ca două mere, 
în alintul adierii de seară, 
cu discreția celor care nu vor să se vatăme 
sub nicio formă și doar să respire același aer.

În două sticluțe, 
esența apropierii noastre strălucea 
și am încercat să le punem la adăpost, a doua zi, 
când,
apucându-ne de treabă, 
eram diferiți față de cei care se strânseseră în brațe 
o noapte întreagă.  

Era prima noapte când ne găseam aici, 
pe malul tăcut, 
unde valul se împreuna molcom cu pământul. 
Deasupra, luna
își întindea lumina peste apa liniștită, 
ca o plapumă subțire de lumină.

„Privește!”, ai spus tu, aranjându-ți cu delicatețe rochița verde, 
ce-ți învelea grațios genunchii. 
„O față se ivește din oglinda lacului, 
căci stropii albaștri se fac ochi în orbitele ei goale”. 
Și iată, un pește zvâcnind din apă îi trasează sprâncenele, 
iar nufărul galben îi desenează genele, 
asemenea unei mâini divine ce modelează un chip nevăzut până atunci. 
Și astfel, chipul lunii, aidoma unei măști fantastice, a prins viață.

Mai aveam multe să ne spunem, 
să ne destăinuim, dar tăcerea m-a cuprins. 
Luna însăși părea că prinde glas. 
Mă simțeam chemat de ea, de undele ce o reflectau, 
iar eu, fără să clipesc, am intrat în apă. 
Voiam să-i dăruiesc un vocabular, 
pe care-l păstrasem din anii de liceu, 
când visam.

„O, stai!” mi-ai strigat, 
cu o surprindere ce-ți înviora chipul. 
„Unde plonjezi?”

„Acolo”, am răspuns eu cu jumătate de gură, 
bâlbâindu-mă sub privirea ta. 
Cercurile făcute de pașii mei în apă strâmbau luna, 
transformând-o într-un balon spart..

„Nu contează!” ai adăugat tu, 
cu hotărârea pe care o știam. 
„Hai mai bine în carul mare, să colindăm cerul!”.
Fără șovăire, ai pus piciorul pe marginea carului, 
pregătită să te avânți printre stele.

Înfricoșat, m-am agățat de tine, 
căutând să te opresc. 

„Ce ai, dragă?” m-ai întrebat, 
uitându-te la mine de pe scaunul din crengi.

Dar eu mă vedeam vizitiu, 
mânând caii stelelor 
prin noaptea nesfârșită, 
ca un erou al bolții cerești, 
stăpân peste infinitul de lumini.