Absurdul lui Urmuz, în ceea ce privește portretizarea, se constituie ca o extensie originală a spiritului caragialian, din care își extrage o anumită „tehnică” de observare a grotescului cotidian. Portretul lui Algazy, de pildă, reiterează atmosfera familiară portretelor construite de Caragiale pentru figuri precum Cănuță sau pentru personaje din nuvela Lache și Mache. Asemeni acestuia, Urmuz utilizează un ton narativ calm, specific unui observator desăvârșit, a cărui unică intenție este aceea de a reda cu meticulozitate detaliile, evitând orice formă de artificiu stilistic menit să atragă atenția publicului.
Urmuz scrie fără propensiunea de a impresiona cititorul. Proza lui este autonomă, definită prin suveranitatea absolută a autorului asupra spațiului paginii, nelimitată de vreo dorință de a crea o rezonanță cu publicul. În acest perimetru strict, Urmuz își propune un singur obiectiv: acela de a-și fixa viziunea în toată plenitudinea ei, de a înregistra până și cele mai infime detalii care, deși aparent nesemnificative, completează tabloul narativ. Autorul ne înfățișează un micro-univers al banalității exacerbate, cultivând o atmosferă de alienare care surprinde grotescul într-o manieră aproape matematică; fiecare detaliu contribuie la absurdul general, într-un stil care, deși derivă din Caragiale, se dezvoltă într-o direcție proprie și singulară.
Ceea ce frapează în portretizarea lui Urmuz este maniera în care el își împodobește personajele cu o suită de atribute pe care le deviază de la trăsăturile lor esențiale. Urmuz sugerează, prin aceste încercări de remodelare, cum ar fi putut fi zămislită o lume complet diferită, una în care nuanțele firii umane ar fi încorporate din start. De pildă, prin conceperea unor ființe hermafrodite, nevoia de a face o distincție între identitățile și tentațiile lor ar fi devenit caducă, excluzând orice notificare din partea divinității referitoare la moralitatea iubirii interzise. Asemenea ființe, construite pentru a-și acomoda impulsurile în mod perfect și natural, parvin unei ordini cosmice în care divinul nu mai este obligat să intervină prin reguli restrictive. În această cheie, Urmuz explorează un model de existență eliberată de dihotomii morale, în care forma și funcția ființei sunt aliniate spre a deservi o totalitate autosuficientă, un ideal absurd și provocator al desăvârșirii umane, reconceptualizate în spiritul libertății absolute.
Personajele lui Urmuz manifestă o sete de redefinire, o nevoie de a-și lărgi paleta însușirilor mecanice pentru a-și cultiva tendința migratoare de la condiția lor imediată, înspre ceea ce aspiră să fie sau își imaginează că sunt. Algazy este unul dintre aceste personaje, pentru care întreaga zi se dovedește o corvoadă de a întreține expresii și atitudini care nu-i reflectă în întregime esența.
Prezența literei „z” în alfabetul mai multor limbi este percepută de Algazy ca o ancoră culturală, un indiciu lingvistic care îi conferă iluzia unei legături universale. Pentru el, acest sunet, „z” devine o dovadă sonoră a cunoașterii interculturale: auzindu-l, își revendică în mod automat o conexiune care, deși lipsită de fundament real, îi satisface aspirația de poliglot autoproclamat. Impresia trădează o ridicolă disonanță între propria-i percepție și ceea ce reprezintă el cu adevărat pentru clienții care trec pragul prăvăliei: „Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: «Bună ziua, Algazy!» insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește”. Această reacție, în esență automată, amintește de capra de lemn folosită în obiceiurile de Anul Nou, reconfirmând natura lui Algazy, întreținută mecanic și legată de un orizont cultural naiv. Într-un gest, care evocă ridicolul solemn al automatului, el își exprimă recunoștința într-un mod hilar, printr-un aparat: „iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră”.
Algazy, care se conturează ca o figură hibridă între om și mecanism, se transformă într-un observator de finețe milimetrică. Fiecare colț al prăvăliei este cercetat cu un „simț oftalmic profund”, iar gesturile sale de curățenie – în aparență nesemnificative – devin acte de o perfecțiune mecanizată. Grătarul de sub bărbie, detaliu absurd și enigmatic, are, de fapt, o funcție practică precisă: acumulează și filtrează particulele de praf în liniște, aproape invizibil, păstrând iluzia unei prăvălii imaculate, fără ca vreun client să bănuiască „dereticarea” în sine. Această discreție îl protejează pe cumpărător de gândul impurității, de impresia că obiectele dorite ar putea fi afectate de trecerea timpului sau de atingerea altor mâini.
Algazy, cu toate aceste simulacre, devine un patron al aparențelor perfecte, un adept al politeții „mecanizate”. El trăiește într-o perpetuă disonanță între micile sale slăbiciuni și dorința de a păstra o aparență a cinstei, o „poză” a onestității, care, deși teatrală, îi structurează comportamentul. Experiența singulară a „șperțului” – adică mica sa abatere de la moralitate, pe vremea când lucra ca un umil copist – l-a marcat suficient, încât să-și clădească o imagine riguroasă a cinstei, chiar dacă efortul de a o păstra depășește, adesea, recompensele obținute. Acel unic episod, când a acceptat câteva „cioburi de străchini” ca zestre pentru surorile sale, este revelator pentru un amestec copilăresc de avariție și mărinimie: suma obiectelor este derizorie, însă gestul însuși e un tribut mic față de obligațiile sale morale, demonstrând mai degrabă nevoia de a se simți darnic decât eficiența actului său. Algazy devine o colecție de contradicții mărunte, un personaj construit din „cioburi”, la fel de fragmentat și incomplet ca și zestrea oferită surorilor sale.
În această permanentă căutare de sine, Algazy creează un alibi perfect pentru propria-i integritate, înhămându-se la roaba cu care transportă resturi banale. Prin acest auto-supliciu public, el își asigură, în ochii lumii, o aparentă puritate: „munca” sa este un simbol inatacabil al onestității. Totodată, această muncă – absurdă în scop, dar încărcată de un ludic grotesc – devine mijlocul prin care el se reinventează ca un anti-erou mecanic și burlesc. Plăcerea de a colinda satele, în goană și în praf, alături de coasociatul Grummer, pentru a aduna cârpe, tinichele de untdelemn și arșice, este expresia unei existențe profund paradoxale, în care impulsul ludic și o aparentă simplitate infantilă se împletesc.
Aventura devine totodată ritualică, iar Grummer, cu pliscul său de lemn, capătă dimensiuni grotesc-fantastice: el poate sfărâma oasele arșicelor, împărtășind astfel cu Algazy o experiență comună – devorarea deșeurilor. Simbolistica devorării în tăcere, după miezul nopții, accentuează aura de absurditate sinistră a personajelor, transformându-le în mecanisme de tip antropomorf, într-o joacă solemnă de supraviețuire.
Grummer, prin figura grandilocventă și marcată de accente stranii, accentuează tendința robotică a lui Algazy, fiind, în esență, o oglindire a derivării protagonistului într-o umanitate mecanică. Prezența sa alături de Algazy nu pare întâmplătoare; el însuși devine un compendiu al interacțiunii dintre om și unealtă, un personaj configurat ca un șablon al artificialității animate. Ca un gramofon viu, al cărui nume amintește de reproducerea mecanică a sunetelor, Grummer este mai degrabă un Pinocchio rămas între stadiul de păpușă și cel de ființă sau poate chiar un papagal antropomorfizat, cu un „plisc de lemn”, care-i conferă o alură hibridă, simultan comică și sinistră. Această fire duală, paradoxală, îl menține într-un perpetuu echilibru între imitația vieții și manifestarea artificialității. Până și gestul de a „vârî ciocul într-o gaură sub podea”, spre a combate, prin mireasma lemnului, miasmele provenite din lemnul erodat, denotă o preocupare aproape maniacală pentru detalii infime. Prin acest act de „igienizare” aromată, Grummer își îndeplinește rolul de individ extrem de pedant, ca o replică ironică a unei ființe a cărei umanitate este cucerită de umbra automatismului.
