O, în acea dimineață, 
când ne-am ridicat cu zorii, 
am doborât nuci, 
iar pașii noștri au trecut prin iarba udă, 
precum trec corăbiile peste mările învolburate. 
Și temerile noastre 
ne-au împiedicat ușor, 
ca stâncile ascunse sub ape adânci. 
M-ai apucat de mână, 
dar strânsoarea ta era mai slabă decât în alte zile 
și ochii mei s-au ațintit asupra ta, 
precum războinicii asupra cetăților inexpugnabile.

Atunci, din crengi, 
o nucă, încă învelită în coajă verde, 
s-a prăbușit asupra capului meu.  
M-am văzut în locul lui Newton 
și erudiți mândri, 
ca regii din zilele de demult, 
își plecau mintea asupra gândurilor mele, 
care schimbau epoci, 
așa cum mărul, 
smuls din pomul sfânt, 
a permutat soarta neamului omenesc.

Cu brațele întinse, 
asemenea unui erou însetat de victorie, 
am căutat să te cuprind 
și m-am desprins din visările mele adânci, 
din cărțile ce se scriau pe seama faptelor mele. 
Și am privit cum te apropii, 
asemenea razelor de soare ce coboară din cerurile înalte, 
învăluind pământul cu lumină de aur, fără sfârșit.

Atunci, magnetismul din brațele mele s-a întins spre tine, 
asemenea unui câine de pază, docil și loial, 
cerșind mângâierea stăpânului său. 
Dar tu, cu sufletul senin, 
te-ai întors către mine: Merg alături de tine!

Logica mea, 
precum zidurile unei cetăți asediate, 
s-a prăbușit, 
căci eu speram să te prind în brațele mele, 
să cazi la pieptul meu. Dar tu erai deja lângă mine, 
pășind alături, într-o călătorie fără sfârșit.

M-ai strâns mai ușor de mână
și te-am privit adânc, 
pierdut în gânduri ce alunecau ca nucile 
ce se desprindeau din coaja lor verde 
și cădeau grele în capul meu.

Atunci, pentru o clipă, 
am visat că sunt Newton, 
gândindu-mă la gravitație. 
În jurul meu, 
erudiți își plecau frunțile în fața mea, 
precum eu însumi aș fi fost piatra de temelie a științei. 
Gândul meu schimba lumile.

Dar brațele mele s-au întins spre tine, 
ca spre un fruct dulce 
și m-au smuls din visarea mea, 
din tiparnițele în care numele meu ar fi fost gravat. 
Câine credincios, 
magnetismul din mine te chema, 
dorind să te simt aproape.

Atunci, te-ai întors către mine. 
„Eu nu alunec pe iarba moale", mi-ai spus. 
„Nu vezi că merg alături de tine?"

Tu erai deja acolo,
asemenea razelor înveșmântând planeta în aur stelar,  
care nu se sfârșește niciodată.

O, în dimineața aceasta, 
am doborât nuci.
Am umblat prin iarba udă 
și ne-am împiedicat ușor de temeri...
m-ai strâns mai puțin ferm de mână, în ultima vreme, 
și m-am uitat îngândurat spre tine, 
până când o nucă, 
învelită în coajă verde, 
mi-a căzut în cap și am regândit gravitația. 
Mă așezasem în locul lui Newton în istoria fizicii 
și tot socoteam. Diverși erudiți, 
preocupați de temă, 
mă luau în calcul - aș fi fost întâiul 
în seria evoluției științei-, 
atât de mult gândul meu îi mișca, 
precum mărul, 
smuls pomului sfânt, 
a schimbat era.

Am întins brațele să te cuprind ca pe un fruct dulce - 
așa m-am dislocat din meditație 
și din manualele care se tipăreau pe seama mea, 
în galaxia Guttenberg - 
și să mă bucur de alunecarea ta lină spre mine. 

Razele se prăbușesc de dragul oamenilor, la nesfârșit,
pe planetă, îmbogățind-o cu aur de stea.
Magnetismul din brațe își întindea gâtul spre tine, 
ca un dulău docil, care pretinde mângâiere. 
Pesemne, ai simțit și te-ai întors spre mine: 
„Eu nu alunec", mi-ai zis, 
„nu observi că merg alături?".
Logica mea se inversase, 
ținându-se scai de ceea ce eu ținteam, 
să-mi cazi in brațe, cumva.
(Va urma)