O, în dimineața aceasta, 
am doborât nuci.
Am umblat prin iarba udă 
și ne-am împiedicat ușor de temeri...
m-ai strâns mai puțin ferm de mână, în ultima vreme, 
și m-am uitat îngândurat spre tine, 
până când o nucă, 
învelită în coajă verde, 
mi-a căzut în cap și am regândit gravitația. 
Mă așezasem în locul lui Newton în istoria fizicii 
și tot socoteam. Diverși erudiți, 
preocupați de temă, 
mă luau în calcul - aș fi fost întâiul 
în seria evoluției științei-, 
atât de mult gândul meu îi mișca, 
precum mărul, 
smuls pomului sfânt, 
a schimbat era.

Am întins brațele să te cuprind ca pe un fruct dulce - 
așa m-am dislocat din meditație 
și din manualele care se tipăreau pe seama mea, 
în galaxia Guttenberg - 
și să mă bucur de alunecarea ta lină spre mine. 

Razele se prăbușesc de dragul oamenilor, la nesfârșit,
pe planetă, îmbogățind-o cu aur de stea.
Magnetismul din brațe își întindea gâtul spre tine, 
ca un dulău docil, care pretinde mângâiere. 
Pesemne, ai simțit și te-ai întors spre mine: 
„Eu nu alunec", mi-ai zis, 
„nu observi că merg alături?".
Logica mea se inversase, 
ținându-se scai de ceea ce eu ținteam, 
să-mi cazi in brațe, cumva.
(Va urma)