Am rămas în extaz, datorită replicii tale: 
„Sunt alături de tine, nu vezi?" și nu știam ce să mai fac...
Seara se apropia cu pași grăbiți - 
se auzea în cer luna venind să-și ia locul deasupra pământului... 
Fulgii, 
în goană de balet, 
mi-au amintit, când mi s-au așezat pe nas și s-au topit, 
că nu terminasem de adunat lemnele, pentru focul din cămin.

„Ioi!" și tu ai mai exclamat 
și m-am pus pe treabă, 
dar nu înainte de a primi dojana, 
formulată în frază: 
„Mai stai îngândurat? 
Îți mai arde să fii bosumflat, 
că, vai! nu te-am strâns de mână mai acătării, 
să simți tu ardoarea din inima mea, prin epidermă?".

Nu mai aveam vreme să analizez nimic. 
Ca un supus reginei, 
am înghițit morala în liniște, 
fiindcă, într-un fel, eram și vinovat, 
am pus pe braț lemn peste lemn, grămăjoară.
M-a înțepat și un mărăcine.
Era și un hindus, 
rătăcit prin pădure, 
care făcea spume; văzuse - el striga pe limba lui - ursul, 
care, dresat de noi, 
venea să-mi sufle în haine căldură, pe nările-i cât o ușă.

Ce ai mai râs!
Nu văzuseși, până atunci, un indian pierdut de frică. 
Pentru tine, toți erau șamani, 
care se adresau neamului viețuitoarelor, 
de la vultur, până la râmă, cu fervoarea din descântec.