*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2024, pp. 10 – 11

În era tehnologiei, inteligența artificială (IA) a început să joace un rol semnificativ în multiple domenii, inclusiv în artă și literatură. Odată considerată un instrument pur tehnic, IA a devenit acum un partener creativ care influențează profund procesul artistic și literar. Această colaborare între om și mașină a dus la o transformare a modului în care înțelegem și creăm opere artistice și literare.

În literatură, IA oferă posibilitatea de a extinde limitele imaginației umane, atât în procesul de creație, cât și în cel de consum al literaturii. Algoritmii de învățare automată pot genera texte literare pornind de la anumite teme sau stiluri, replicând operele unor autori celebri sau creând opere complet noi.

Un exemplu notabil este GPT (Generative Pre-trained Transformer), un model lingvistic creat de OpenAI, capabil să genereze texte coerente și stilizate pe baza unui input uman minim. Aceste modele permit crearea unor povestiri sau poeme cu ajutorul algoritmilor, ceea ce a deschis discuții legate de locul și rolul autorului în acest proces. Dacă o poveste este scrisă de un algoritm de IA, cine este, de fapt, autorul?

Mai mult decât atât, IA poate ajuta și la analiza literară. Algoritmii de procesare a limbajului natural (NLP) pot fi folosiți pentru a studia structurile narative, temele și stilurile literare, facilitând cercetarea critică și comparativă între opere literare. Acest tip de analiză oferă perspective noi asupra literaturii clasice și contemporane, oferind criticilor instrumente suplimentare pentru a explora complexitatea textelor.

În ceea ce privește artele vizuale, IA aduce o abordare revoluționară în procesul creativ. Generative Adversarial Networks (GANs) sunt un exemplu important de tehnologie care poate crea imagini noi, pornind de la un set de date vizuale. Aceste rețele pot genera picturi, sculpturi sau fotografii care imită stiluri celebre sau propun complet noi perspective estetice.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al unui tablou creat de IA, intitulat Portretul lui Edmond de Belamy, care a fost vândut la licitație pentru o sumă impresionantă. Această operă, generată de un algoritm de tip GAN, a stârnit dezbateri intense despre statutul artistului și autenticitatea artei create de mașini.

Artiști contemporani au început să folosească IA ca parte integrantă a procesului lor creativ. Inteligența artificială poate genera mii de variații ale unei teme vizuale, lăsându-i artistului libertatea de a alege sau de a interveni în proces, oferind o combinație unică de intuiție umană și eficiență digitală.

Odată cu creșterea rolului IA în artă și literatură, apar și întrebări etice esențiale. Cine deține drepturile de autor asupra unei opere create de un algoritm? Cât de mult putem considera o astfel de lucrare „originală”? Și, poate cel mai important, cum schimbă IA noțiunile noastre fundamentale despre creativitate?

Există o îngrijorare că folosirea extinsă a IA ar putea diminua rolul și importanța creativității umane. Totuși, mulți susțin că IA nu este un înlocuitor pentru artistul uman, ci mai degrabă un instrument de amplificare a creativității. Mașinile pot genera numeroase idei sau soluții, însă rămâne responsabilitatea și puterea omului de a alege, de a interpreta și de a modela aceste rezultate într-o formă artistică semnificativă.

În iunie, anul acesta, la Turnirul de Poezie de la Dion (Grecia), acolo unde echipa filialei Craiova (Uniunea Scriitorilor), formată din Paul Aretzu, Cristian Liviu Burada, Spiridon Popescu, Nicolae Jinga, Constantin Urucu și subsemnatul, a cucerit trofeul cel mare, am asistat la un recital liric de cel mai înalt nivel… Inteligența artificială poate rade tot în domeniul literelor (critica și istoria literară sunt cele mai expuse!), însă, în poezie, niciodată nu va depăși omul. De aceea, la finalul momentului meu, mi-am exprimat mulțumirea că IA nu a pătruns în acest domeniu, al poeziei: Vivat poetarum!

Literatura și artele se află la o intersecție aproape neașteptată cu inteligența artificială. Provocările etice și filosofice pe care le ridică această colaborare între om și mașină sunt la fel de complexe și fascinante ca operele care rezultă din acest parteneriat.

În viitor, vom vedea, probabil, o integrare și mai profundă a tehnologiei în procesul creativ, însă esența artei – exprimarea umană profundă – va rămâne, chiar și într-o lume dominată de algoritmi. IA, în acest sens, devine un alt mediu prin care se poate explora și extinde umanitatea noastră.

De-a lungul istoriei, regii și conducătorii, în frunte cu faraonii Egiptului și împărații marilor imperii, au căutat în zadar să obțină nemurirea, investind resurse considerabile în această năzuință. În secolul trecut, fizicianul Enrico Fermi anticipa, într-o manieră vizionară, o dorință profundă a umanității, care astăzi capătă contur tot mai plauzibil, în special printre cei cu resurse financiare considerabile. Această aspirație constă în manipularea sistemelor informatice avansate pentru a atinge o formă de existență perpetuă, prin posibilitatea transferului conștiinței umane într-un calculator.

Se preconizează că, în decursul următoarelor cinci decenii, astfel de realizări tehnologice vor deveni accesibile, permițând nu doar replicarea funcțiilor cognitive ale creierului uman în mașini sofisticate, ci și o dublă prezență a eului nostru: atât în realitatea materială, cât și într-o dimensiune virtuală. Percepțiile noastre, felul în care analizăm și interpretăm lumea din jur, se vor reflecta, fără îndoială, și în aceste sisteme informatice, astfel încât, din spatele interfețelor digitale, vom trăi și experimenta evenimentele cu aceeași intensitate emoțională, fie că e vorba de bucurie, tristețe sau uimire. În această dublă ipostază, vom suporta simultan trăiri și reacții senzoriale și motorii – de la foame, sete și dorință, până la percepția vizuală – stimulându-le prin impulsuri electronice controlate.

Pe măsură ce tehnologia avansează, se conturează și perspectiva unui viitor în care creierul, ca entitate materială, va deveni redundant, fiind complet integrat și substituit de circuitele electromagnetice complexe ale dispozitivelor. Inteligența artificială va transforma în mod radical nu doar felul în care gândim, ci și modul în care gestionăm sănătatea umană. Înlocuirea organelor biologice, vulnerabile la îmbătrânire și boală, cu structuri sintetice, de tip plasmatic sau metalic, va deveni o practică obișnuită în sistemul medical. Astfel, corpul uman, dotat cu componente mecanice și tehnologii de ultimă oră, va dobândi o longevitate considerabilă.

Cu toate acestea, vor apărea și dileme existențiale profunde. Identitatea personală va deveni incertă într-o lume în care nu vei mai ști dacă persoana căreia îi strângi mâna pe stradă este un om obișnuit sau un cyborg. Iar dacă anumite părți ale creierului acestuia au fost înlocuite cu cipuri avansate, capabile de reacții și decizii neașteptate, problema identității și a autenticității personale se va intensifica în mod inevitabil, aducând cu sine noi provocări etice și filosofice.

Pe măsură ce aceste transformări se vor extinde, umanitatea va fi nevoită să se confrunte nu doar cu o redefinire a limitelor biologice, ci și cu întrebări fundamentale legate de natura conștiinței, a moralității și a libertății individuale. Ce va însemna să fii „om” într-o eră în care limitele naturale sunt erodate de tehnologie? Într-o lume în care inteligența artificială va replica nu doar procesele gândirii, ci și complexitatea emoțiilor, va deveni tot mai greu de trasat o distincție clară între realitatea organică și cea artificială.

În acest context, paradoxul identitar va deveni și mai pronunțat. Va fi omul augmentat de tehnologie un continuator al condiției umane sau o nouă entitate cu o experiență existențială diferită? Vom mai putea vorbi despre liberul arbitru, dacă o parte din alegerile noastre vor fi influențate de algoritmi integrați în structurile noastre mentale? Și, mai ales, ce se va întâmpla cu ideea de mortalitate, care a definit dintotdeauna condiția umană? Dacă nemurirea devine realizabilă prin intermediul tehnologiei, nu va aceasta aduce cu sine o eroziune a sensului existenței?

Aceste tehnologii emergente vor impune și o regândire profundă a sistemelor etice, sociale și juridice. Dacă o persoană poate trăi indefinit prin transferul conștiinței într-o mașină sau prin înlocuirea continuă a organelor sale biologice, cum va afecta aceasta structura societății? Ce statut legal va avea un cyborg sau un individ care există simultan în două lumi, una fizică și alta virtuală? Iar în acest peisaj, cine va decide asupra „umanității” unui individ?

În cele din urmă, posibilitatea existenței simultane în multiple realități, și a prezenței conștiinței în forme noi, va aduce o schimbare de paradigmă în însăși înțelegerea vieții și a morții, deschizând calea către o eră în care, paradoxal, nemurirea ar putea deveni cea mai mare provocare a omenirii.

În concluzie, progresul tehnologic rapid ne împinge către un viitor în care granițele dintre om și mașină, între realitate și virtual, vor deveni din ce în ce mai difuze. Deși aceste avansuri oferă promisiunea unei existențe prelungite, chiar nemuritoare, ele ridică și întrebări profunde despre identitatea umană, conștiință și moralitate. În fața acestor transformări, umanitatea se va vedea nevoită să regândească nu doar ce înseamnă să trăiești, ci și ce înseamnă să fii om. În încercarea de a transcende mortalitatea, am putea descoperi că tocmai efemeritatea vieții este cea care conferă existenței noastre sensul cel mai profund.