Era prima noapte când ne găseam aici, 
pe malul tăcut, 
unde valul se împreuna molcom cu pământul. 
Deasupra, luna
își întindea lumina peste apa liniștită, 
ca o plapumă subțire de lumină.

„Privește!”, ai spus tu, aranjându-ți cu delicatețe rochița verde, 
ce-ți învelea grațios genunchii. 
„O față se ivește din oglinda lacului, 
căci stropii albaștri se fac ochi în orbitele ei goale”. 
Și iată, un pește zvâcnind din apă îi trasează sprâncenele, 
iar nufărul galben îi desenează genele, 
asemenea unei mâini divine ce modelează un chip nevăzut până atunci. 
Și astfel, chipul lunii, aidoma unei măști fantastice, a prins viață.

Mai aveam multe să ne spunem, 
să ne destăinuim, dar tăcerea m-a cuprins. 
Luna însăși părea că prinde glas. 
Mă simțeam chemat de ea, de undele ce o reflectau, 
iar eu, fără să clipesc, am intrat în apă. 
Voiam să-i dăruiesc un vocabular, 
pe care-l păstrasem din anii de liceu, 
când visam.

„O, stai!” mi-ai strigat, 
cu o surprindere ce-ți înviora chipul. 
„Unde plonjezi?”

„Acolo”, am răspuns eu cu jumătate de gură, 
bâlbâindu-mă sub privirea ta. 
Cercurile făcute de pașii mei în apă strâmbau luna, 
transformând-o într-un balon spart..

„Nu contează!” ai adăugat tu, 
cu hotărârea pe care o știam. 
„Hai mai bine în carul mare, să colindăm cerul!”.
Fără șovăire, ai pus piciorul pe marginea carului, 
pregătită să te avânți printre stele.

Înfricoșat, m-am agățat de tine, 
căutând să te opresc. 

„Ce ai, dragă?” m-ai întrebat, 
uitându-te la mine de pe scaunul din crengi.

Dar eu mă vedeam vizitiu, 
mânând caii stelelor 
prin noaptea nesfârșită, 
ca un erou al bolții cerești, 
stăpân peste infinitul de lumini.

Prima noapte, când o petrecem aici, pe mal...
Luna este o pată galbenă, perfect întinsă pe apă.

„O față care a venit să-și pună drept ochi în orbitele goale
stropii albaștri din lac", adaugi, 
în timp ce îți aranjezi rochița verde mai bine pe genunchi.

O săritură de pește sugerează sprâncene, 
iar un nufăr galben, niște gene. 
Și, gata! chipul astrului s-a închegat.

Mai avem să ne spunem cuvinte despre noi, 
dar mă opresc. Luna însăși are gură 
și intru în apă, înspre ea, 
să-i dăruiesc un vocabular, păstrat din liceu.

„O, stai!", mă strigi. „Unde plonjezi?".
„Hm! Pe colea", bâigui eu câte ceva.

Cercurile acvatice strâmbă luna. 
Acum, ne apare amândurora un balon răsuflat.

„Mai bine", intervii, „hai la plimbare!". 
Precum te știu hotărâtă, 
ai și pus piciorul să urci în carul mare 
și să colinzi cerul. Disperat, 
mă agăț de tine să te opresc.

„Ce ai, dragă?", ai reacționat, 
încă stând pe scaunul confecționat din crengi.

Mă pierdusem eu însumi în viziune 
și mă visam pe boltă vizitiu pișicher, 
lovind spinarea iepelor de stele, 
cu hamurile negre.

„Deci, ai fugit”... te-am auzit. 
„Vino în brațe, vom respira același  aer”, 
m-ai îndemnat și noaptea s-a încheiat la nasturi, 
peste noi...