Culegem flori de câmp... 
Eu, pentru tine, tu, pentru casă.

De chipul soarelui, 
ieșit în calea noastră, să-l băgăm în seamă, 
m-am împiedicat 
și am căzut dinaintea unei corole albastre, 
care s-a rușinat de saltul meu deloc atletic.

„Ce faci, dragă?”, m-ai întrebat. 
„Nu ai templu de piatră 
și te închini acestuia vegetal?”.
Îmi venea și mie să râd, însă m-am abținut.

Petalele erau lucioase, 
observasem în căzătură, 
încât se ilustrau ca oglindă, 
în care te priveam pe ascuns.

Ți-ai ridicat rochița deasupra apelor, 
puțin departe de mal, 
pentru a le fura câțiva nuferi 
și a mi-i aduce mie, ca dar de iubire...

„Flori îți trebuie ție! 
Vino să mă ajuți să pescuiesc!" - atât mi-ai strigat 
și am lăsat totul deșirat pe câmp, 
inclusiv reveria, 
era nevoie de mâna unui bărbat, 
pentru a vârî în sacoșă un somn cu mustăți lungi de telegraf.

Soarele zburase ca un balon de aur, 
când a auzit țelul afirmat. 
N-a mai încercat 
să-și arate fața niciunei persoane: stătea cocoțat pe nori 
și își trăgea sufletul, 
fiindcă suise repejor dealul, 
chiar își pierduse din coadă focul.