Într-un colț de lume, departe, 
acolo unde razele soarelui se pierd la marginea pământului, 
brațele mele, 
pe care tu le dorești în jurul tău, 
cum ai notat în scrisoarea ta parfumée de dor, 
se deschid larg, 
pregătite să te cuprindă, 
când vei apărea din leagănul incandescent al orizontului, 
floare a unei raze renăscute. 

Obrazul tău, 
încă bronzat, 
se va odihni pe pieptul meu, 
iar eu, 
cu buzele mele însetate, 
îți voi acoperi fața cu sărutări fierbinți, 
precum trece focul prin nervurile metalului încins. 

Tu vei încerca să-mi șoptești: 
„Pe unde ai fost, 
guguștiucul ți-a cântat și ție
sau numai mie, 
celei care umblam însingurată prin sat?”, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu întunecăm prezentul cu
funinginea trecutului.  

Aud cum silabele începutului de întrebare se sting, 
înghițite de setea mea, 
căci buzele tale sunt ale mele, 
capturate în frenezia gurii ce te vrea.
Prin sărutul meu, 
voi închide cererea ta neostoită, 
iar buzele tale,
mișcându-se sub povara dorinței, 
le voi prinde cu foamea mea.

Pașii tăi nu au răsunat în lutul meu, 
doar gândul, 
ca un vizitator invizibil, 
a bătut la ușa inimii mele,
iar eu l-am primit
și i-am îngăduit să-mi dicteze ziua 
în care ne vom îmbrățișa, de-a pururea.

Fugi după mine, 
tăcută, 
ca o umbră ruptă din mișcarea apelor... 

În iarba câmpului. mă prăbușesc, 
ca piatra ce renunță la forma sa, 
în vălmășag.

Te arunci peste mine, 
într-un gest de răpire a clipei.

Râsul tău, 
ca firul de lumină, 
îmi scutură insignele, 
simboluri inutile sub apăsarea, 
fără povară, 
a trupului tău. 
Te înțeapă una: 
„Aceste semne sunt necesare?”.

Cu mișcări precise, 
de o migală aproape ritualică, 
mi le desfaci pe acelea rămase agățate. 

Te privesc, 
în timp ce tu devii un centru de gravitație - 
în jurul tău, soarele se învârte ca morișca - , 
iar eu, 
în această tăcere intensă, 
sunt mai fericit decât orice stea care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Undeva, 
într-un colțișor de lume, 
brațele mele, 
pe care tu le vrei în jurul tău, 
după cum notezi în misivă, 
sunt deschise, 
pentru a te cuprinde, 
când vei apărea din leagănul de raze al orizontului.

Pe pieptul meu, 
îți vei așeza obrăjorul, încă bronzat 
și eu voi da drumul sărutărilor să-l străbată, 
precum trece energia prin țeava cablată.

Vei intenționa să-mi răspunzi: 
pe unde ai fost, guguștiucul ți-a cântat 
sau numai mie, 
celui care umblam însingurat prin sat?, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu omor prezentul cu frământări vechi, 
din trecutul abia încheiat...

Pun punct, printr-un sărut, 
la insistențele tale din minte. 
Aud câteva silabe, 
cum miști buzele, 
când ți le capturez cu foamea de tine, 
a gurii mele.

Dar încă ești la o respirație de mine...

Gândul tău mi-a bătut în ușă, 
inima i-a deschis și l-am invitat să ia loc 
și să-mi dicteze ziua în care ne vom îmbrățișa, 
de-a pururea.