Volumul Solomon Marcus și limba perfectă (Editura Junimea, Iași, 2024) se structurează în două secțiuni distincte: Arta și știința lui Solomon Marcus și Solomon Marcus și limba perfectă.

În prima parte, autorul, Cassian Maria Spiridon, urmărește să scoată la lumină variatele aspecte ale operei lui Solomon Marcus, explorând vastitatea și complexitatea contribuțiilor sale în multiple domenii. Marcus a lăsat o amprentă semnificativă nu doar în științele exacte, unde rigoarea și precizia sunt esențiale, dar și în sfera umanistă, abordând cu aceeași minuțiozitate și profunzime domenii precum poezia, filosofia și lingvistica. Această polivalență a gândirii arată capacitatea lui de a conecta lumi aparent disparate și de a construi o punte între matematică și cultură, între logică și artă.

Cassian Maria Spiridon consideră că interviul acordat de Solomon Marcus în revista „Convorbiri literare” (în anul 2003) este o cheie pentru a desluși gândirea interdisciplinară a lui Marcus, care reunește atât știința, cât și arta într-o formă superioară de exprimare a umanității. Interviul relevă, astfel, aspecte esențiale ale operei și filosofiei lui Marcus, pe care Spiridon le explorează și le interpretează în cadrul volumului, după cum afirmă: „Vorbind despre transcendență ca paradigmă universală, Solomon Marcus, în „Convorbiri literare”, atenționează asupra nevoii de transcendență ce ne definește ca oameni și, apelând la etimologia lui „trans” cu al său „dincolo”, urmat de scand-o/ –um / -ere / a te sui, a te urca, a te cățăra -, ne întoarce la copilărie și la dorința permanentă a copilului de a se cățăra, de a urca – o ambiție ce trebuie cultivată și îndrumată. Solomon Marcus este un îndrumător, unul dintre puținii cunoscători ai limbii perfecte”.

Volumul pe care Cassian Maria Spiridon îl are în vedere este Singurătatea matematicianului, în care interlocutorul său, Solomon Marcus, face o trimitere semnificativă la poetul Rainer Maria Rilkeși la sfatul acestuia din Scrisori către un tânăr poet. În acele scrisori, Rilke îi sugerează tânărului aspirant la gloria literară să se cerceteze în mod profund, până „în adâncul inimii sale”. Marcus preia acest îndemn și îl reinterpretează în contextul creației științifice și intelectuale, subliniind importanța explorării interioare și a asumării unei responsabilități morale față de propriul act creator, fie el artistic sau științific („Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic”). Spiridon reliefează această paralelă între îndemnul lui Rilke către poet și viziunea lui Marcus asupra cercetării și creației științifice, evidențiind singurătatea ca un element necesar în procesul de auto-descoperire și creație.

Limbajul matematic reprezintă, prin natura sa, un spațiu privilegiat în care relațiile anaforice și cataforice se manifestă necontenit, oferind un cadru de coeziune și continuitate conceptuală. În mod surprinzător, observă Solomon Marcus, un fenomen similar se regăsește și în poezie, acolo unde dimensiunea locală se află într-o permanentă solidaritate cu cea globală. Totuși, această solidaritate nu beneficiază de rigoarea precisă, aproape infailibilă, pe care limbajul matematic o impune prin claritatea sa intrinsecă. În poezie, legătura dintre local și global este marcată de o ambiguitate profundă, deschisă unei multitudini de interpretări.

Ambiguitatea acestei relații în poezie devine un motor al creativității, permițând cititorului să exploreze multiple niveluri de semnificație, iar textul poetic, la rândul său, se transformă într-un câmp de semne deschise reinterpretării. De fapt, legătura dintre local și global în poezie nu este doar ambiguă, ci și esențială, capabilă să își modifice înțelesurile în funcție de contextul cultural, istoric sau emoțional al celui care citește.

În timp ce matematica aspiră spre un adevăr universal, inexorabil și obiectiv, poezia se hrănește din polisemie și subiectivitate, în care orice raport între local și global poate oscila între o intuiție personală sau o reflecție colectivă. Mai mult, acest raport în poezie poate fi văzut și ca o reflectare a condiției umane, în care individul se raportează constant la întreg, iar microcosmosul vieții interioare reverberează în macrocosmosul lumii exterioare.

În poezie, relația dintre local și global poate deveni o expresie a tensiunii dintre particular și universal, dintre fragilitatea momentului și permanența idealului, o dialectică limpede, care evocă nu doar interpretarea literară, ci și un profund act de introspecție.

Textualitatea, intertextualitatea și hipertextualitatea, concepte teoretizate de gânditori precum Jacques Derrida, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva și Mihail Bahtin, își găsesc, după cum afirmă Solomon Marcus, o prezență naturală în matematică: „Înlăturați primele zece pagini dintr-o carte de matematică și întreaga înțelegere a textului riscă să se destrame”, deoarece noțiunile fundamentale expuse la început susțin și explică dezvoltările ulterioare. Într-adevăr, textele matematice sunt caracterizate, mai mult decât orice alt tip de scriere, de fenomenele de dependență la distanță, unde fiecare secțiune se leagă intim de restul lucrării.

Acest fenomen de dependență la distanță, specific matematicii, se manifestă însă și în poezie, unde elementele locale—un vers, o imagine—se leagă subtil de ansamblul textului și contribuie la înțelegerea sensului global. Fiecare detaliu poartă o încărcătură profundă și este indispensabil pentru arhitectura generală a operei, astfel încât omiterea unui fragment poate altera dramatic percepția întregului. Aceasta este una dintre ideile remarcate de Cassian Maria Spiridon în expozeul inițial.

Altă idee esențială, pe care Cassian Maria Spiridon o analizează cu insistență, își găsește punctul de plecare în volumul Poetica matematicii de Solomon Marcus. În această lucrare, i se recunoaște matematicii capacitatea remarcabilă de a aprofunda structurile prozodice, precum și tipologiile narativității și geometria teatrală.

Cu toate acestea, se subliniază că, în ciuda acestor abilități analitice, matematica nu pot revendica o prerogativă de a facilita accesul la inefabilul poetic. Marcus argumentează că există o limită în care structura matematică poate contribui la înțelegerea artei, iar criteriile de evaluare a calității artistice a unui poem nu pot fi reduse la formule riguroase sau la analize structurale. Poezia, a cărei natură este profund subiectivă și emoțională, transcende analizele logice, având o dimensiune inefabilă care sfidează orice încercare de cuantificare sau clasificare. Astfel, Cassian evidențiază o distincție fundamentală între rigorile matematicii și fluiditatea creativă a poeziei, fiecare domeniu având propriile sale regnuri de relevanță și interpretare.

O idee inedită, formulată de Cassian Maria Spiridon în abordarea operei lui Solomon Marcus, este că „atât literatura, cât și matematica sunt fiice ale miturilor, având de la acestea funcția de simbolizare și capacitatea de a se situa într-un univers de ficțiune care mediază relația cu lumea reală”. Această perspectivă sugerează că ambele domenii se hrănesc din aceeași sursă mitologică, folosind simboluri și narațiuni pentru a construi sensuri profunde și pentru a explora realități complexe.

Spiridon subliniază că, inițial, literatura a fost cea care a preluat și a dezvoltat aceste mituri, creând universuri ficționale care reflectă și reinterpretează experiențele umane. Ulterior, matematica a adoptat un alt aspect al miturilor, acela al transgresării a ceea ce astăzi numim logică tradițională. Această transgresare se referă la capacitatea ambelor discipline de a depăși limitele convenționale ale gândirii și de a explora noi posibilități de interpretare, oferind astfel perspective inovatoare asupra realității.

Literatura și matematica devin, în viziunea lui Spiridon, două laturi ale aceleași monede, fiecare având rolul de a explora și a exprima complexitatea și misterul lumii, chiar și atunci când par, la prima vedere, să opereze pe baze diferite. Această conexiune între cele două domenii invită la o reconsiderare a metodei în care abordăm atât arta, cât și știința, punând în evidență natura lor interdependentă și creativă.

În lucrarea Solomon Marcus și limba perfectă, Cassian Maria Spiridon aduce un omagiu savantului Solomon Marcus și, totodată, pune la dispoziție un veritabil ghid intelectual, care invită cititorul să descopere o „limbă perfectă”, capabilă să treacă dincolo de limitele fiecărui domeniu în parte. Spiridon adaugă propriile sale interpretări, demonstrând o înțelegere profundă a modului în care arta și știința pot coexista în armonie creativă.

Publicată în 1840 în revista Dacia literară, nuvela Alexandru Lăpușneanul de Constantin Negruzzi este considerată prima nuvelă istorică din literatura română. Aparținând curentului literar romantic, aceasta îmbină faptele istorice reale cu ficțiunea, redând episoade din domnia voievodului moldovean Alexandru Lăpușneanul. În cadrul romantismului, autorii au fost preocupați de trecutul istoric, de eroi excepționali și de prezentarea conflictelor dramatice, în special cele legate de lupta pentru putere, demnitate și răzbunare.

Încadrarea în curentul literar și trăsături ale romantismului

Romantismul este un curent literar care se dezvoltă în Europa la începutul secolului al XIX-lea și pune accent pe individualitate, subiectivism, introspecție și evadarea în trecut, natură sau imaginar. Negruzzi se încadrează în această direcție, în primul rând prin interesul său pentru istorie și pentru eroii naționali. Alexandru Lăpușneanul ilustrează perfect aceste preocupări prin evocarea unui episod din istoria Moldovei și prin conturarea unui personaj puternic, de factură excepțională.

Două dintre trăsăturile esențiale ale romantismului, prezente în această nuvelă, sunt:

1. Eroismul și excepționalitatea personajelor – Alexandru Lăpușneanul este un personaj romantic prin excesele sale, fiind un domnitor crud, hotărât, manipulator și dornic de răzbunare. El este un personaj de excepție, definit de trăsături extreme și capabil de gesturi memorabile, atât prin cruzimea sa, cât și prin modul în care își manipulează adversarii. El își urmărește obiectivele cu o determinare ieșită din comun, devenind un despot sângeros, dar și o figură memorabilă prin măreția sa tragică.
2. Interesul pentru istorie. Romantismul valorifică istoria națională, iar nuvela lui Negruzzi se bazează pe fapte reale din a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564–1569). Autorul recreează atmosfera tensionată din Moldova medievală, când domnitorii trebuiau să facă față atât intrigilor boierești, cât și presiunilor externe.

Tema nuvelei

Tema principală a nuvelei o reprezintă lupta pentru putere și consecințele acesteia. Alexandru Lăpușneanul se întoarce în Moldova cu scopul de a-și recâștiga tronul, iar pentru a-și atinge acest obiectiv, nu ezită să folosească mijloace extreme, precum manipularea, trădarea și violența. Tema este strâns legată de trăsăturile personajului principal, un despot sângeros și nemilos, gata să elimine orice obstacol pentru a-și consolida autoritatea.

Ilustrarea temei prin secvențe din nuvelă

Prima secvență semnificativă pentru tema nuvelei este scena dialogului dintre Alexandru Lăpușneanul și boierii care îl întâmpină la întoarcerea în Moldova. În această scenă, patru mari boieri – Motoc, Stroici, Spancioc și Veveriță – încearcă să-l convingă pe Lăpușneanul să renunțe la pretențiile asupra tronului. În fața refuzului acestuia, unul dintre boieri îi spune: „Dacă nu ne vei asculta sfatul, să știi că nu te vom vrea”. Răspunsul lui Lăpușneanul, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… și voi merge, și voi domni!” devine o replică memorabilă, care surprinde hotărârea sa nemiloasă. Această replică rezumă întreaga atitudine a lui Lăpușneanul față de putere: indiferent de voința boierilor sau a poporului, el este decis să preia tronul prin forță și să-și impună autoritatea cu orice preț. Secvența ilustrează clar tematica puterii absolute, autoritarismul, și a conflictului dintre voința domnitorului și opoziția boierilor.

A doua secvență, poate cea mai semnificativă în evidențierea temei, este masacrul boierilor, o scenă de maximă cruzime, care marchează apogeul dorinței lui Lăpușneanul de a-și elimina dușmanii și de a-și consolida tronul prin teroare. După ce își atrage boierii la curte, sub pretextul unei împăcări, domnitorul pregătește o capcană. Aceștia sunt chemați la un ospăț, dar în loc de festin, sunt uciși fără milă: „Trădarea a fost de ajuns… capetele boierilor vorbesc pentru sine”. Prin această scenă, Lăpușneanul își impune voința printr-un gest extrem de violență și teroare, demonstrând că pentru el, puterea se câștigă și se păstrează prin forță. Masacrul boierilor este o imagine emblematică pentru modul în care protagonistul își concepe domnia: nu există loc pentru opoziție, iar toate formele de contestare sunt eradicate brutal. În plus, această secvență subliniază cruzimea lui Lăpușneanul și disprețul lui față de viața umană, aspecte care îl definesc ca un tiran sângeros.

Elemente de structură și de compoziție

Titlul nuvelei este Alexandru Lăpușneanul, numele personajului central, ceea ce subliniază importanța figurii voievodului în economia narativă. Titlul subliniază, astfel, faptul că acțiunea și conflictele prezentate gravitează în jurul acestui personaj, care acționează ca un motor al întregii narațiuni. Alexandru Lăpușneanul este simbolul absolut al luptei pentru putere, fiind în același timp și un personaj care domină prin prezența sa autoritară și violentă.

Perspectiva narativă este una omniscientă, naratorul oferindu-ne acces atât la acțiunile, cât și la gândurile personajelor. Această tehnică narativă permite o privire obiectivă asupra faptelor și facilitează analiza comportamentului personajelor. Prin intermediul perspectivei narative, cititorul este martor la cruzimea domnitorului, la trădările boierilor și la desfășurarea evenimentelor istorice din epocă.

Diviziunea în patru capitole

Fiecare dintre cele patru capitole din „Alexandru Lăpușneanul” este precedat de un motto semnificativ, care reflectă esența acțiunii respective. Această structură bine delimitată este una clasică și conferă narațiunii coerență și progresivitate, fiecare capitol marcând o etapă crucială în evoluția personajelor și a conflictului principal.

• Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”
  Acțiunea începe cu întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, hotărât să-și recâștige tronul cu orice preț, în ciuda opoziției boierilor. Secvența-cheie este dialogul său cu boierii, în care acesta le declară răspicat că intenționează să-și impună domnia: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”. Acest capitol pune în mișcare conflictul principal, definindu-l pe Lăpușneanul ca un personaj autoritar și crud.
• Capitolul II: „Ai să dai seamă, doamnă…”
  În acest capitol, vedem interacțiunea dintre Lăpușneanul și soția sa, doamna Ruxanda, care încearcă să-l convingă să renunțe la violență și să nu-și ucidă dușmanii. Însă voievodul, fidel naturii sale tiranice, refuză să asculte de sfaturile ei, arătând o hotărâre de neclintit în a-și duce la capăt planurile de răzbunare. Motto-ul „Ai să dai seamă, doamnă…” prefigurează consecințele dramatice ale acțiunilor sale, dar și tensiunea dintre planurile sale și frica Ruxandei.
• Capitolul III: „Capul lui Moțoc vrem…”
  Aici se atinge punctul culminant al acțiunii, prin secvența masacrului boierilor și uciderea lui Moțoc, simbolizând triumful lui Lăpușneanul asupra celor care i se opuneau. Episodul este marcat de manipularea mulțimii, căreia domnitorul îi oferă capul lui Moțoc pentru a-și satisface setea de sânge. Capitolul evidențiază cruzimea extremă a lui Lăpușneanul, dar și abilitatea sa de a folosi poporul pentru a-și consolida autoritatea.
• Capitolul IV: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”
  Ultimul capitol descrie finalul dramatic al lui Alexandru Lăpușneanul. După ce se îmbolnăvește grav, este otrăvit de soția sa, la îndemnul boierilor Spancioc și Stroici. Moartea sa vine ca o consecință inevitabilă a domniei sale tiranice. Motto-ul „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” indică amenințarea pe care Lăpușneanul o lansează înainte de a-și pierde viața, subliniind caracterul său implacabil până la sfârșit.

Concluzie

Nuvela Alexandru Lăpușneanul este o operă reprezentativă pentru romantismul românesc, îmbinând trăsăturile acestui curent literar – interesul pentru istorie și pentru personalitățile excepționale – cu o construcție narativă clară și bine definită. Tema centrală a luptei pentru putere este reliefată prin acțiunile extreme ale protagonistului, dar și prin relația conflictuală dintre domnitor și boieri. Structura narativă, bazată pe un titlu sugestiv și pe o perspectivă omniscientă, contribuie la redarea unui tablou istoric dramatic, în care voința unui singur om poate schimba cursul istoriei. Alexandru Lăpușneanul rămâne astfel unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura română, simbolizând atât puterea absolută, cât și pericolul acesteia.

(1207 de cuvinte)