Inima e o potecă bătătorită, 
un drum tainic pe care emoțiile își poartă pașii – 
și fiecare anotimp le aduce alte culori, alte umbre. 

Iată, acum e toamna 
și auzi pașii îngerilor alunecând, 
ca o aripă moale, 
peste lume. Ei știu că aici, pe pământ, 
li se încheie misiunea. Se înalță spre ulmi, 
încercând să așeze frunza la loc. 
E o poruncă veche, să priceapă suferința lui Sisif, 
care și-a risipit puterea în lupte fără sfârșit, 
într-o lume unde Adamul desăvârșit i-a preluat amprenta.

Sisif nu mai împinge povara pe culmi – el s-a scufundat 
cu tot cu mituri, 
în cenușa altei lumi,
pe când istoriile s-au schimbat,
de la Iisus până la noi. 

Era vremea empatiei în floare. 
Oamenii intrau în pielea celorlalți, 
uitând de invidie și bârfă. 
Nonșalanța părea o relicvă arhaică, 
străină celor care umpleau străzile cu o prezență senină. 

Baladele se purtau ca o mantie, 
iar aceea despre Lenor  
își găsea ecou în piepturile tuturor.

„Da”, 
mi-am zis, 
„peste un secol, poate mai puțin, 
va apărea un AI deghizat în prinț”...

Inima e-o potecă tainică, 
pe care pășesc toate emoțiile, 
iar toamna le pune saci de melancolii în spate... 

E vremea când îngerii 
își încetează lucrarea lor pe pământ 
și își iau zborul spre ulmii golași, 
trudind în van să așeze frunza căzută la loc – o lucrare de Sisif, 
o poruncă primită în tăcerea cosmică, 
să înțeleagă ei cumva chinul unui prigonit de umbrele vechilor zei, 
ai căror pași stinși au fost înlocuiți de ființa primului Adam desăvârșit. 
N-au altă chemare decât să-i preia efortul absurd al unei povești 
ce-a fost odată, 
căci pe munte Sisif nu mai urcă poveri în mod deslușit, 
de când lumile s-au schimbat, de la Iisus, până la noi, 
înțesate de-o empatie aprinsă ca focul viu al inimii.

Vedeai omul cum intra în pielea celuilalt, 
iar târgurile tăceau, cufundate în armonie, fără glasuri de invidie, 
fără slăbiciunea mândriei deșarte. 
Nonșalanța își pierduse orice însemnătate, 
iar străzile fremătau sub pașii celor ce le umpleau cu viață.

Se cântau balade, 
printre care și acea veche istorie a Lenorei, 
care tânjea să-l revadă pe Wilhelm, cu o dorință sfâșietoare. 
Și atunci mi-am zis: 
poate peste un secol – sau chiar mai curând – va fi un AI întruchipat într-un prinț...

Inima este o cărare, 
pe care se duc,
în ființă, 
atâtea emoții, 
precum aceasta legată de toamnă: 
se aud pașii îngerilor 
care știu a-și înceta activitatea aici, pe planetă 
și zboară înspre ulm, să pună frunza la loc, 
muncă de Sisif - așa au primit ei poruncă,  
să-l înțeleagă pe acela prigonit de o veche entitate, 
care-și consumase puterea pe intervenții fără sens 
și, în locul ei, venit-a Adam perfect; nu s-au aflat sarcini mai bune  
decât să-i preia amploarea efortului degeaba pe care-l face, în pagini, 
deși pe munte, el nu mai urcă poveri - s-a dus la fund, 
cu mitologia întreagă, 
pe când s-au schimbat și lumile, de la Iisus, spre noi. 

Era empatia în toi. 
Vedeai om cum intră în pielea celuilalt 
și nu mai auzeai glasuri de invidie în târg 
și nonșalanța însăși era o noțiune desuetă, 
de neînțeles de cei care înviorau strada cu prezența lor.
Se discutau balade, 
precum aceea în care Lenore aspira să-l revadă pe Wilhelm. 

Da, 
mi-am zis, 
peste un secol va fi sau poate mai puțin, 
un AI deghizat în prinț...

Ion Dur se apleacă asupra figurii complexe a lui Mihai Eminescu în volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Editura Junimea, Iași, 2024). Titlul dezvăluie o trăsătură esențială a personalității lui Eminescu: nonconformismul în sfera gazetăriei, precum și rigoarea cu care și-a susținut opiniile în paginile publicației „Timpul”, tribuna conservatorilor.

Destul de cuprinzătoare, cartea este concepută în două părți importante: Elemente de gândire privată și Gazetar cu metod științific. Încheierea, intitulată evocator Despărțirea cu împărțire (Da, tot Eminescu am rămas), atrage atenția asupra acelei dimensiuni a poetului care l-a consacrat și ca un puternic susținător al interesului public, un veritabil tribun al cetății.

În capitolul Cunoaștere și adevăr – două modalități de lucru ale gazetarului Eminescu(care deschide prima parte a lucrării), Ion Dur abordează tematica principală a articolelor eminesciene, de o surprinzătoare diversitate și adâncime, cuprinzând domenii precum filosofia și sociologia politică, dar și chestiuni legate de limba română în contextul republicii „limbelor”.

De asemenea, se remarcă intersecția cu marile curente intelectuale ale epocii, cum ar fi naturalismul și pozitivismul, față de care Eminescu, deși era sincron cu prevederile acestora, își păstrează, totuși, originalitatea: „Eminescu – la care, observa G. Călinescu, naturalismul se convertește de-a dreptul în pozitivism – conjuga într-un mod original tezele fundamentale ale lui Darwin, cu spiritul pozitivist al lui Spencer. Gazetarul adera la un model organicist de evoluție, cu multe elemente de didactică modernă, răstălmăcite însă de cei care au aplicat ostentativ o grilă marxistă felului în care Eminescu înțelegea saltul și progresul”.  Secțiunea se finalizează cu dezbaterea pe seama a ceea ce presupune a fi gânditor privat între sinteză și sistem. Ion Dur ilustrează complexitatea poziției lui Eminescu, situată între reflecția solitară și angajamentul publicistului, între meditația filosofică și intervenția în treburile cetății.

Secțiunea secundă a volumului, intitulată Gânditor privat cu „metod științific”, oferă o privire detaliată asupra felului în care Mihai Eminescu își construia raționamentele și articolele de presă, ghidat de un riguros simț al adevărului și al analizei critice. Primul capitol, La început a fost contextul (titlul parafrazează incipitul biblic), vizează rolul determinant al împrejurărilor istorice și culturale în configurarea ideilor și discursurilor eminesciene. Contextul devine astfel un element fundamental, un prim principiu ordonator în înțelegerea operei publicistice.

Următoarele capitole abordează subiecte esențiale inspirate de activitatea gazetărească a lui Eminescu, dintre care menționăm pe cel dedicat problematicii Naționalism și xenofobie în marginile adevărului. Aici, Ion Dur își propune să corecteze unele exagerări și distorsionări interpretative care i-au fost aduse, în decursul timpului, lui Eminescu, în special acuzațiile de xenofobie: „Și Iorga și semănătorismul au extras din Eminescu esențele cele tari ale naționalismului, precum nici poetul Goga nu era străin de acel naționalism entuziast, pe care-l aproba și exersa. Trebuie spus, din capul locului, că naționalismul se leagă, la Eminescu, de naționalitate, de națiune, de calitatea de a fi român”. Sprijinindu-se pe o argumentație bine fundamentată, autorul aduce la lumină viziunea profundă și echilibrată a lui Eminescu asupra chestiunilor naționale, în care adevărul și analiza lucidă prevalează asupra oricăror excese ideologice.

În capitolul Gramatica discursului publicistic, Ion Drug evidențiază abilitatea lui Eminescu de a fi la curent cu evenimentele internaționale, într-un secol în care mijloacele moderne de comunicare (laptopul, wireless-ul sau telefonul mobil) erau de neconceput. Inteligența de a naviga printre sursele disponibile și de a analiza critic situațiile geopolitice și sociale îi conferă lui Mihai Eminescu o poziție de frunte în peisajul publicistic al epocii: „Gazetarul Eminescu este unul nesupus, chiar un eretic, el nu ascultă de sfatul romanticilor, și anume nu sucește gâtul elocvenței, ci, dimpotrivă, îi adaugă varii podoabe ale exactității”.  

Prin analiza tematică a textelor și prin corectarea unor interpretări distorsionate, cum sunt cele legate de naționalism, lucrarea lui Ion Dur devine o contribuție valoroasă în exegeza eminesciană, clarificând rolul esențial pe care Eminescu l-a jucat în presa vremii și reîntregind imaginea celui care a fost, în același timp, un poet profund și un publicist de o rară luciditate. Studiul se remarcă prin claritatea expunerii, precum și prin angajamentul său în apărarea unui Eminescu autentic, a cărui prestație în spațiul publicist a fost ghidată de un simț al adevărului și de o metodă extrem de serioasă.