Inima este o cărare, 
pe care se duc,
în ființă, 
atâtea emoții, 
precum aceasta legată de toamnă: 
se aud pașii îngerilor 
care știu a-și înceta activitatea aici, pe planetă 
și zboară înspre ulm, să pună frunza la loc, 
muncă de Sisif - așa au primit ei poruncă,  
să-l înțeleagă pe acela prigonit de o veche entitate, 
care-și consumase puterea pe intervenții fără sens 
și, în locul ei, venit-a Adam perfect; nu s-au aflat sarcini mai bune  
decât să-i preia amploarea efortului degeaba pe care-l face, în pagini, 
deși pe munte, el nu mai urcă poveri - s-a dus la fund, 
cu mitologia întreagă, 
pe când s-au schimbat și lumile, de la Iisus, spre noi. 

Era empatia în toi. 
Vedeai om cum intră în pielea celuilalt 
și nu mai auzeai glasuri de invidie în târg 
și nonșalanța însăși era o noțiune desuetă, 
de neînțeles de cei care înviorau strada cu prezența lor.
Se discutau balade, 
precum aceea în care Lenore aspira să-l revadă pe Wilhelm. 

Da, 
mi-am zis, 
peste un secol va fi sau poate mai puțin, 
un AI deghizat în prinț...