Inima e-o potecă tainică, 
pe care pășesc toate emoțiile, 
iar toamna le pune saci de melancolii în spate... 

E vremea când îngerii 
își încetează lucrarea lor pe pământ 
și își iau zborul spre ulmii golași, 
trudind în van să așeze frunza căzută la loc – o lucrare de Sisif, 
o poruncă primită în tăcerea cosmică, 
să înțeleagă ei cumva chinul unui prigonit de umbrele vechilor zei, 
ai căror pași stinși au fost înlocuiți de ființa primului Adam desăvârșit. 
N-au altă chemare decât să-i preia efortul absurd al unei povești 
ce-a fost odată, 
căci pe munte Sisif nu mai urcă poveri în mod deslușit, 
de când lumile s-au schimbat, de la Iisus, până la noi, 
înțesate de-o empatie aprinsă ca focul viu al inimii.

Vedeai omul cum intra în pielea celuilalt, 
iar târgurile tăceau, cufundate în armonie, fără glasuri de invidie, 
fără slăbiciunea mândriei deșarte. 
Nonșalanța își pierduse orice însemnătate, 
iar străzile fremătau sub pașii celor ce le umpleau cu viață.

Se cântau balade, 
printre care și acea veche istorie a Lenorei, 
care tânjea să-l revadă pe Wilhelm, cu o dorință sfâșietoare. 
Și atunci mi-am zis: 
poate peste un secol – sau chiar mai curând – va fi un AI întruchipat într-un prinț...