Inima e o potecă bătătorită,
un drum tainic pe care emoțiile își poartă pașii –
și fiecare anotimp le aduce alte culori, alte umbre.
Iată, acum e toamna
și auzi pașii îngerilor alunecând,
ca o aripă moale,
peste lume. Ei știu că aici, pe pământ,
li se încheie misiunea. Se înalță spre ulmi,
încercând să așeze frunza la loc.
E o poruncă veche, să priceapă suferința lui Sisif,
care și-a risipit puterea în lupte fără sfârșit,
într-o lume unde Adamul desăvârșit i-a preluat amprenta.
Sisif nu mai împinge povara pe culmi – el s-a scufundat
cu tot cu mituri,
în cenușa altei lumi,
pe când istoriile s-au schimbat,
de la Iisus până la noi.
Era vremea empatiei în floare.
Oamenii intrau în pielea celorlalți,
uitând de invidie și bârfă.
Nonșalanța părea o relicvă arhaică,
străină celor care umpleau străzile cu o prezență senină.
Baladele se purtau ca o mantie,
iar aceea despre Lenor
își găsea ecou în piepturile tuturor.
„Da”,
mi-am zis,
„peste un secol, poate mai puțin,
va apărea un AI deghizat în prinț”...