Inima e o potecă bătătorită, un drum tainic pe care emoțiile își poartă pașii – și fiecare anotimp le aduce alte culori, alte umbre.
Iată, acum e toamna și auzi pașii îngerilor alunecând, ca o aripă moale, peste lume. Ei știu că aici, pe pământ, li se încheie misiunea. Se înalță spre ulmi, încercând să așeze frunza la loc. E o poruncă veche, să priceapă suferința lui Sisif, care și-a risipit puterea în lupte fără sfârșit, într-o lume unde Adamul desăvârșit i-a preluat amprenta.
Sisif nu mai împinge povara pe culmi – el s-a scufundat cu tot cu mituri, în cenușa altei lumi, pe când istoriile s-au schimbat, de la Iisus până la noi.
Era vremea empatiei în floare. Oamenii intrau în pielea celorlalți, uitând de invidie și bârfă. Nonșalanța părea o relicvă arhaică, străină celor care umpleau străzile cu o prezență senină.
Baladele se purtau ca o mantie, iar aceea despre Lenor își găsea ecou în piepturile tuturor.
„Da”, mi-am zis, „peste un secol, poate mai puțin, va apărea un AI deghizat în prinț”...