Volumul Solomon Marcus și limba perfectă (Editura Junimea, Iași, 2024) de Cassian Maria Spiridon se structurează în două secțiuni distincte: Arta și știința lui Solomon Marcus și Solomon Marcus și limba perfectă.
În prima parte, autorul urmărește să scoată la lumină variatele aspecte ale operei lui Solomon Marcus, explorând vastitatea și complexitatea contribuțiilor acestuia în multiple domenii. Solomon Marcus a lăsat o amprentă semnificativă nu doar în științele exacte, unde rigoarea și precizia sunt esențiale, dar și în sfera umanistă, abordând cu aceeași minuțiozitate și profunzime domenii precum poezia, filosofia și lingvistica. Această polivalență a gândirii arată capacitatea lui de a conecta lumi aparent disparate și de a construi o punte între matematică și cultură, între logică și artă.
Cassian Maria Spiridon consideră că interviul (acordat de Solomon Marcus în revista „Convorbiri literare”, în anul 2003) este o cheie pentru a desluși gândirea interdisciplinară a lui Marcus, care reunește atât știința, cât și arta într-o formă superioară de exprimare a umanității. Interviul relevă, astfel, aspecte esențiale ale operei și filosofiei lui Solomon Marcus: „Vorbind despre transcendență ca paradigmă universală, Solomon Marcus, în „Convorbiri literare”, atenționează asupra nevoii de transcendență ce ne definește ca oameni și, apelând la etimologia lui „trans” cu al său „dincolo”, urmat de scand-o/ –um / -ere / a te sui, a te urca, a te cățăra -, ne întoarce la copilărie și la dorința permanentă a copilului de a se cățăra, de a urca – o ambiție ce trebuie cultivată și îndrumată. Solomon Marcus este un îndrumător, unul dintre puținii cunoscători ai limbii perfecte”.
Volumul tratat de Cassian Maria Spiridon este Singurătatea matematicianului, în care interlocutorul său, Solomon Marcus, face o trimitere la poetul Rainer Maria Rilkeși la sfatul acestuia din Scrisori către un tânăr poet: „Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic”. În acele epistole, Rilke îi sugerează tânărului aspirant la gloria literară să se cerceteze pe sine însuși în mod profund, până „în adâncul inimii sale”. Cassian Maria Spiridon reliefează această paralelă între îndemnul lui Rilke către poet și viziunea lui Marcus asupra cercetării și creației științifice, evidențiind solitudinea ca un element necesar în procesul de auto-descoperire, precum și importanța asumării unei responsabilități morale față de propriul act creator, fie el artistic sau științific: „Panoramând condiția unei duble singurătăți a matematicianului, una impusă de el ca autor, alta cea resimțită în viața socială, pledează întru necesitatea și splendorile matematicii. Pariul educației matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care mizează această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină și în orice domeniu al vieții”.
Limbajul matematic reprezintă, prin natura sa, un spațiu privilegiat în care relațiile anaforice și cataforice se manifestă necontenit, oferind un cadru de coeziune și continuitate conceptuală. În mod surprinzător, observă Solomon Marcus, un fenomen similar se regăsește și în poezie, acolo unde dimensiunea locală se află într-o permanentă solidaritate cu aceea globală. Totuși, această solidaritate nu beneficiază de rigoarea precisă, aproape infailibilă, pe care limbajul matematic o impune prin claritatea sa intrinsecă. În poezie, legătura dintre local și global este marcată de o ambiguitate profundă, deschisă unei multitudini de explicări.
Ambiguitatea acestei relații în poezie devine un motor al creativității și permite cititorului să exploreze multiple niveluri de semnificație, iar textul poetic, la rândul său, se transformă într-un câmp de semne deschise reinterpretării. De fapt, legătura dintre local și global în poezie nu este doar ambiguă, ci și esențială, capabilă să își modifice înțelesurile în funcție de contextul cultural, istoric sau emoțional al celui care citește.
În timp ce matematica aspiră spre un adevăr universal, inexorabil și obiectiv, poezia se hrănește din polisemie și subiectivitate, în care orice raport între local și global poate oscila între o intuiție personală sau o reflecție colectivă. Mai mult, acest raport în lirică poate fi văzut și ca o reflectare a condiției umane, în care individul se raportează constant la întreg, iar microcosmosul vieții interioare reverberează în macrocosmosul lumii exterioare. De asemenea, relația dintre local și global poate deveni o expresie a tensiunii dintre particular și universal, dintre fragilitatea momentului și permanența idealului, o dialectică limpede, care evocă nu doar interpretarea literară, ci și un profund act de introspecție.
Textualitatea, intertextualitatea și hipertextualitatea, concepte teoretizate de gânditori precum Jacques Derrida, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva și Mihail Bahtin, își găsesc, după cum afirmă academicianul Marcus, o prezență naturală în matematică: „Înlăturați primele zece pagini dintr-o carte de matematică și întreaga înțelegere a textului riscă să se destrame”, deoarece noțiunile fundamentale expuse la început susțin și explică dezvoltările ulterioare. Într-adevăr, textele matematice sunt caracterizate, mai mult decât orice alt tip de scriere, de fenomenele de dependență la distanță, unde fiecare secțiune se leagă intim de restul lucrării.
Acest fenomen de dependență la distanță, specific matematicii, se manifestă însă și în poezie, unde elementele locale – un vers, o imagine – se leagă subtil de ansamblul textului și contribuie la înțelegerea sensului global. Fiecare detaliu poartă o încărcătură profundă și este indispensabil pentru arhitectura generală a operei, astfel încât omiterea unui fragment poate altera dramatic percepția întregului. Aceasta este una dintre ideile remarcate de Cassian Maria Spiridon în expozeul inițial.
Altă idee esențială, pe care Cassian Maria Spiridon insistă (aceea de a recunoaște matematicii capacitatea remarcabilă de a aprofunda structurile prozodice, precum și tipologiile narativității și geometria teatrală), își are punctul de plecare în volumul Poetica matematicii, în care „Solomon Marcus vede în Pius Servien un precursor al poeticii matematice, aserțiune argumentată prin apel la Estetica publicată în 1953 la Paris. Esențială la autorul Esteticii este teoria sa asupra celor doi poli ai limbajului total: limbajul științific și limbajul liric”.
Cu toate acestea, se subliniază că, în ciuda acestor abilități analitice, matematica nu pot revendica o prerogativă de a facilita accesul la inefabilul poetic. Solomon Marcus argumentează că există o limită în care structura matematică poate contribui la înțelegerea artei, iar criteriile de evaluare a calității artistice a unui poem nu pot fi reduse la formule riguroase sau la analize structurale. Poezia, a cărei natură este profund subiectivă și emoțională, transcende analizele logice, având o dimensiune inefabilă care sfidează orice încercare de cuantificare sau clasificare. Astfel, Cassian Maria Spiridon evidențiază o distincție fundamentală între rigorile matematicii și fluiditatea creativă a poeziei, pentru că fiecare domeniu deține propriile sale regnuri de relevanță și de adnotare.
O idee inedită, formulată de Cassian Maria Spiridon în abordarea operei lui Solomon Marcus, este că „atât literatura, cât și matematica sunt fiice ale miturilor, având de la acestea funcția de simbolizare și capacitatea de a se situa într-un univers de ficțiune care mediază relația cu lumea reală”. Acest unghi de vedere sugerează că ambele specialități irump din aceeași sursă mitologică, folosind simboluri și narațiuni pentru a construi sensuri semnificative și pentru a examina realități complexe. Inițial, literatura a fost cea care a preluat și a dezvoltat aceste mituri, creând universuri ficționale care reflectă și reinterpretează experiențele umane. Ulterior, matematica a adoptat alt aspect al miturilor, acela al transgresării a ceea ce astăzi numim logică tradițională. Această transgresare se referă la capacitatea ambelor discipline de a depăși limitele convenționale ale gândirii și de a oferi perspective inovatoare asupra realității.
Literatura și matematica devin, în viziunea lui Cassian Maria Spiridon, două laturi ale aceleași monede, fiecare având rolul de a exprima complexitatea și misterul lumii, chiar și atunci când par, la prima vedere, să opereze pe baze diferite: „Axiomatic, poetica este studiul expresiilor poetice cu ajutorul celor științifice; adevăratul termen de referință în investigarea limbajului poetic nu este limbajul uzual, ci limbajul științific, deoarece figurile interesează, într-un text poetic, numai în măsura în care ele reprezintă conotații, iar gradul de conectivitate se apreciază în raport cu limbajul științific al lui Servien, despre care se poate arăta că este pur denotatuv”. Această conexiune între cele două ramuri invită la o reconsiderare a metodei în care abordăm atât arta, cât și știința, punând în evidență natura lor interdependentă și creativă.
În lucrarea Solomon Marcus și limba perfectă, Cassian Maria Spiridon aduce un omagiu savantului Solomon Marcus și, totodată, pune la dispoziție un veritabil ghid intelectual, care invită cititorul să descopere o „limbă perfectă”, capabilă să treacă dincolo de limitele fiecărui domeniu în parte.