În orașul Novi Sad, 
bătrâna cetățuie și-a pus picioarele pe deal. 
Din turnuri, 
fâlfâie din aripi, roși porumbei, 
din cei jucători: au fost trimiși de o prințesă, cândva, 
să ducă în ciocuri bilete de dragoste și dor, 
spre o căsuță, 
a cărei ușă scârțâia ușor
în suflarea vântului de nord.

Spre Dunăre, 
a mormăit un tun, 
dirijat de un bătrân mofturos, 
care-și mângâia barba, 
mulțumit a fi marcat un scor de superioritate 
față de vechiul lui dușman, care, cică, 
un strămoș de-ai mei era. 

O, ce să-ți spun eu ție, umbră de erou, 
care ai crezut 
că numele pe coli ți se va scrie de cronicarii toți?
Tot caut și nu regăsesc nimic în registre. 
Numele tău, se pare, a fost „Iluzie".