În Novi Sad, 
cetățuia stă sprijinită pe deal, 
rădăcinile-i 
străpung pământul ca niște vene pietrificate. 
Din turnuri, 
fâlfâie porumbei rubinii, 
cândva purtând în ciocuri bilețele de amor. 

Unde sunt acum 
urmele pașilor spre acele uși cu balamale vechi, 
care scârțâiau, 
mișcate de vântul care duce amintirea?

În undele Dunării, 
rămâne doar umbra mândriei de altădată, 
iar ecoul unui tun surd străbate urbea, 
în timp ce un bătrân șovăielnic își mângâie barba, 
ca pe un trofeu al iluziilor.

O, dar tu, umbră de erou, 
crezând că numele îți va dăinui în albastru de cerneală, 
ce a rămas din tine? 
Caut printre registre și nu găsesc decât acel cuvânt, 
un nume de aer – „Iluzie.”