Epocă a unei fervori literare fără precedent, perioada interbelică este dominată de două curente culturale: modernismul, susținut de Eugen Lovinescu prin teoretizările despre sincronism, și tradiționalismul, ale cărui figuri emblematice au fost Nicolae Iorga, Nichifor Crainic și Cezar Petrescu.

Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, absurdul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în structura omului se revelează drept anacronic și halucinant. Estetica altui curent literar nu permite evaziunea accidentală în universul unui ego artistic (unde emergența imaginarului colectiv predispune la metamorfoze noi) și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii secvențe stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din faza embrionară, dispuneau de un automatism care părea să-i anime mai mult decât pe urmașii lui Adam.

Urmuz rămâne, fără îndoială, un adept al absurdului cu o manieră distinctivă, oferind o estetică a detaliului care accentuează, cu rafinament, gestul infim, transformat în element de importanță cardinală în cadrul decorativ al narațiunii. Acolo unde acțiunea nu constituie un obiectiv pentru autor, scriitura devine scena unor personaje de esență duală: sunt ființe care par, simultan, impersonale și animate, uneori aspre și reci, scârțâind parcă sub greutatea propriilor metamorfoze, alteori reverențioase și ceremonioase, asemenea unor nobili într-o fastuoasă scenă publică.

Această dinamică surprinzătoare este, în esență, expresia unei simbioze între organic și mecanic, o alchimie de uman și mașină care dă naștere unui soi de ființă hibridă, definibilă mai curând prin aptitudinile sale paradoxale. Urmuz conturează o tipologie sui-generis a automatismului și a alienării, într-o manieră inconfundabilă, unde natura heteroclită a personajelor sale transcende convenția realismului, situându-se într-un registru al „umanului mecanicizat”. Astfel, autorul operează cu un limbaj care nu doar definește absurdul, ci îl conferă unei tradiții literare moderne, prin nuanțe și tehnici elaborate, care l-ar plasa între inovația simbolică și avangardismul primitiv al mașinilor.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu subliniază pionieratul lui Urmuz în cadrul literaturii absurdului, plasându-l înaintea și în afara influenței exercitate de suprarealismul lui André Breton. Deși G. Călinescu nu trasează o linie de demarcație clară între suprarealism și absurd, el recunoaște autonomia operelor lui Urmuz, care marchează o direcție proprie în literatura română, datorită dimensiunii inovatoare care anticipează chiar experiențele suprarealiste franceze. Observația lui Călinescu – „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent” – reafirmă aportul românesc în valorificarea absurdului, ancorat într-un univers al hazardului și al discontinuității. Urmuz nu doar prefigurează, ci inaugurează un teritoriu al literaturii unde elucubrația cotidianului și grotescul se manifestă liber, într-un limbaj original care prefațează avangarda europeană.

Receptiv la noile direcții artistice, Tudor Arghezi recunoaște în mod intuitiv unicitatea stilistică a scrierilor lui Urmuz și, conștient de valoarea lor, insistă asupra publicării acestora în revista Cuget românesc (1922). Arghezi, unul dintre primii susținători ai absurdului românesc, îi acordă lui Urmuz o platformă prin care acest mod de expresie inedit își face loc în peisajul literar, într-o perioadă în care literatura română începea să se deschidă spre avangardă și să examineze teme radical noi.