Prima noapte, când o petrecem aici, pe mal...
Luna este o pată galbenă, perfect întinsă pe apă.

„O față care a venit să-și pună drept ochi în orbitele goale
stropii albaștri din lac", adaugi, 
în timp ce îți aranjezi rochița verde mai bine pe genunchi.

O săritură de pește sugerează sprâncene, 
iar un nufăr galben, niște gene. 
Și, gata! chipul astrului s-a închegat.

Mai avem să ne spunem cuvinte despre noi, 
dar mă opresc. Luna însăși are gură 
și intru în apă, înspre ea, 
să-i dăruiesc un vocabular, păstrat din liceu.

„O, stai!", mă strigi. „Unde plonjezi?".
„Hm! Pe colea", bâigui eu câte ceva.

Cercurile acvatice strâmbă luna. 
Acum, ne apare amândurora un balon răsuflat.

„Mai bine", intervii, „hai la plimbare!". 
Precum te știu hotărâtă, 
ai și pus piciorul să urci în carul mare 
și să colinzi cerul. Disperat, 
mă agăț de tine să te opresc.

„Ce ai, dragă?", ai reacționat, 
încă stând pe scaunul confecționat din crengi.

Mă pierdusem eu însumi în viziune 
și mă visam pe boltă vizitiu pișicher, 
lovind spinarea iepelor de stele, 
cu hamurile negre.

„Deci, ai fugit”... te-am auzit. 
„Vino în brațe, vom respira același  aer”, 
m-ai îndemnat și noaptea s-a încheiat la nasturi, 
peste noi...
 

*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2024, pp. 10 – 11

În era tehnologiei, inteligența artificială (IA) a început să joace un rol semnificativ în multiple domenii, inclusiv în artă și literatură. Odată considerată un instrument pur tehnic, IA a devenit acum un partener creativ care influențează profund procesul artistic și literar. Această colaborare între om și mașină a dus la o transformare a modului în care înțelegem și creăm opere artistice și literare.

În literatură, IA oferă posibilitatea de a extinde limitele imaginației umane, atât în procesul de creație, cât și în cel de consum al literaturii. Algoritmii de învățare automată pot genera texte literare pornind de la anumite teme sau stiluri, replicând operele unor autori celebri sau creând opere complet noi.

Un exemplu notabil este GPT (Generative Pre-trained Transformer), un model lingvistic creat de OpenAI, capabil să genereze texte coerente și stilizate pe baza unui input uman minim. Aceste modele permit crearea unor povestiri sau poeme cu ajutorul algoritmilor, ceea ce a deschis discuții legate de locul și rolul autorului în acest proces. Dacă o poveste este scrisă de un algoritm de IA, cine este, de fapt, autorul?

Mai mult decât atât, IA poate ajuta și la analiza literară. Algoritmii de procesare a limbajului natural (NLP) pot fi folosiți pentru a studia structurile narative, temele și stilurile literare, facilitând cercetarea critică și comparativă între opere literare. Acest tip de analiză oferă perspective noi asupra literaturii clasice și contemporane, oferind criticilor instrumente suplimentare pentru a explora complexitatea textelor.

În ceea ce privește artele vizuale, IA aduce o abordare revoluționară în procesul creativ. Generative Adversarial Networks (GANs) sunt un exemplu important de tehnologie care poate crea imagini noi, pornind de la un set de date vizuale. Aceste rețele pot genera picturi, sculpturi sau fotografii care imită stiluri celebre sau propun complet noi perspective estetice.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al unui tablou creat de IA, intitulat Portretul lui Edmond de Belamy, care a fost vândut la licitație pentru o sumă impresionantă. Această operă, generată de un algoritm de tip GAN, a stârnit dezbateri intense despre statutul artistului și autenticitatea artei create de mașini.

Artiști contemporani au început să folosească IA ca parte integrantă a procesului lor creativ. Inteligența artificială poate genera mii de variații ale unei teme vizuale, lăsându-i artistului libertatea de a alege sau de a interveni în proces, oferind o combinație unică de intuiție umană și eficiență digitală.

Odată cu creșterea rolului IA în artă și literatură, apar și întrebări etice esențiale. Cine deține drepturile de autor asupra unei opere create de un algoritm? Cât de mult putem considera o astfel de lucrare „originală”? Și, poate cel mai important, cum schimbă IA noțiunile noastre fundamentale despre creativitate?

Există o îngrijorare că folosirea extinsă a IA ar putea diminua rolul și importanța creativității umane. Totuși, mulți susțin că IA nu este un înlocuitor pentru artistul uman, ci mai degrabă un instrument de amplificare a creativității. Mașinile pot genera numeroase idei sau soluții, însă rămâne responsabilitatea și puterea omului de a alege, de a interpreta și de a modela aceste rezultate într-o formă artistică semnificativă.

În iunie, anul acesta, la Turnirul de Poezie de la Dion (Grecia), acolo unde echipa filialei Craiova (Uniunea Scriitorilor), formată din Paul Aretzu, Cristian Liviu Burada, Spiridon Popescu, Nicolae Jinga, Constantin Urucu și subsemnatul, a cucerit trofeul cel mare, am asistat la un recital liric de cel mai înalt nivel… Inteligența artificială poate rade tot în domeniul literelor (critica și istoria literară sunt cele mai expuse!), însă, în poezie, niciodată nu va depăși omul. De aceea, la finalul momentului meu, mi-am exprimat mulțumirea că IA nu a pătruns în acest domeniu, al poeziei: Vivat poetarum!

Literatura și artele se află la o intersecție aproape neașteptată cu inteligența artificială. Provocările etice și filosofice pe care le ridică această colaborare între om și mașină sunt la fel de complexe și fascinante ca operele care rezultă din acest parteneriat.

În viitor, vom vedea, probabil, o integrare și mai profundă a tehnologiei în procesul creativ, însă esența artei – exprimarea umană profundă – va rămâne, chiar și într-o lume dominată de algoritmi. IA, în acest sens, devine un alt mediu prin care se poate explora și extinde umanitatea noastră.

De-a lungul istoriei, regii și conducătorii, în frunte cu faraonii Egiptului și împărații marilor imperii, au căutat în zadar să obțină nemurirea, investind resurse considerabile în această năzuință. În secolul trecut, fizicianul Enrico Fermi anticipa, într-o manieră vizionară, o dorință profundă a umanității, care astăzi capătă contur tot mai plauzibil, în special printre cei cu resurse financiare considerabile. Această aspirație constă în manipularea sistemelor informatice avansate pentru a atinge o formă de existență perpetuă, prin posibilitatea transferului conștiinței umane într-un calculator.

Se preconizează că, în decursul următoarelor cinci decenii, astfel de realizări tehnologice vor deveni accesibile, permițând nu doar replicarea funcțiilor cognitive ale creierului uman în mașini sofisticate, ci și o dublă prezență a eului nostru: atât în realitatea materială, cât și într-o dimensiune virtuală. Percepțiile noastre, felul în care analizăm și interpretăm lumea din jur, se vor reflecta, fără îndoială, și în aceste sisteme informatice, astfel încât, din spatele interfețelor digitale, vom trăi și experimenta evenimentele cu aceeași intensitate emoțională, fie că e vorba de bucurie, tristețe sau uimire. În această dublă ipostază, vom suporta simultan trăiri și reacții senzoriale și motorii – de la foame, sete și dorință, până la percepția vizuală – stimulându-le prin impulsuri electronice controlate.

Pe măsură ce tehnologia avansează, se conturează și perspectiva unui viitor în care creierul, ca entitate materială, va deveni redundant, fiind complet integrat și substituit de circuitele electromagnetice complexe ale dispozitivelor. Inteligența artificială va transforma în mod radical nu doar felul în care gândim, ci și modul în care gestionăm sănătatea umană. Înlocuirea organelor biologice, vulnerabile la îmbătrânire și boală, cu structuri sintetice, de tip plasmatic sau metalic, va deveni o practică obișnuită în sistemul medical. Astfel, corpul uman, dotat cu componente mecanice și tehnologii de ultimă oră, va dobândi o longevitate considerabilă.

Cu toate acestea, vor apărea și dileme existențiale profunde. Identitatea personală va deveni incertă într-o lume în care nu vei mai ști dacă persoana căreia îi strângi mâna pe stradă este un om obișnuit sau un cyborg. Iar dacă anumite părți ale creierului acestuia au fost înlocuite cu cipuri avansate, capabile de reacții și decizii neașteptate, problema identității și a autenticității personale se va intensifica în mod inevitabil, aducând cu sine noi provocări etice și filosofice.

Pe măsură ce aceste transformări se vor extinde, umanitatea va fi nevoită să se confrunte nu doar cu o redefinire a limitelor biologice, ci și cu întrebări fundamentale legate de natura conștiinței, a moralității și a libertății individuale. Ce va însemna să fii „om” într-o eră în care limitele naturale sunt erodate de tehnologie? Într-o lume în care inteligența artificială va replica nu doar procesele gândirii, ci și complexitatea emoțiilor, va deveni tot mai greu de trasat o distincție clară între realitatea organică și cea artificială.

În acest context, paradoxul identitar va deveni și mai pronunțat. Va fi omul augmentat de tehnologie un continuator al condiției umane sau o nouă entitate cu o experiență existențială diferită? Vom mai putea vorbi despre liberul arbitru, dacă o parte din alegerile noastre vor fi influențate de algoritmi integrați în structurile noastre mentale? Și, mai ales, ce se va întâmpla cu ideea de mortalitate, care a definit dintotdeauna condiția umană? Dacă nemurirea devine realizabilă prin intermediul tehnologiei, nu va aceasta aduce cu sine o eroziune a sensului existenței?

Aceste tehnologii emergente vor impune și o regândire profundă a sistemelor etice, sociale și juridice. Dacă o persoană poate trăi indefinit prin transferul conștiinței într-o mașină sau prin înlocuirea continuă a organelor sale biologice, cum va afecta aceasta structura societății? Ce statut legal va avea un cyborg sau un individ care există simultan în două lumi, una fizică și alta virtuală? Iar în acest peisaj, cine va decide asupra „umanității” unui individ?

În cele din urmă, posibilitatea existenței simultane în multiple realități, și a prezenței conștiinței în forme noi, va aduce o schimbare de paradigmă în însăși înțelegerea vieții și a morții, deschizând calea către o eră în care, paradoxal, nemurirea ar putea deveni cea mai mare provocare a omenirii.

În concluzie, progresul tehnologic rapid ne împinge către un viitor în care granițele dintre om și mașină, între realitate și virtual, vor deveni din ce în ce mai difuze. Deși aceste avansuri oferă promisiunea unei existențe prelungite, chiar nemuritoare, ele ridică și întrebări profunde despre identitatea umană, conștiință și moralitate. În fața acestor transformări, umanitatea se va vedea nevoită să regândească nu doar ce înseamnă să trăiești, ci și ce înseamnă să fii om. În încercarea de a transcende mortalitatea, am putea descoperi că tocmai efemeritatea vieții este cea care conferă existenței noastre sensul cel mai profund.

Am rămas în extaz, datorită replicii tale: 
„Sunt alături de tine, nu vezi?" și nu știam ce să mai fac...
Seara se apropia cu pași grăbiți - 
se auzea în cer luna venind să-și ia locul deasupra pământului... 
Fulgii, 
în goană de balet, 
mi-au amintit, când mi s-au așezat pe nas și s-au topit, 
că nu terminasem de adunat lemnele, pentru focul din cămin.

„Ioi!" și tu ai mai exclamat 
și m-am pus pe treabă, 
dar nu înainte de a primi dojana, 
formulată în frază: 
„Mai stai îngândurat? 
Îți mai arde să fii bosumflat, 
că, vai! nu te-am strâns de mână mai acătării, 
să simți tu ardoarea din inima mea, prin epidermă?".

Nu mai aveam vreme să analizez nimic. 
Ca un supus reginei, 
am înghițit morala în liniște, 
fiindcă, într-un fel, eram și vinovat, 
am pus pe braț lemn peste lemn, grămăjoară.
M-a înțepat și un mărăcine.
Era și un hindus, 
rătăcit prin pădure, 
care făcea spume; văzuse - el striga pe limba lui - ursul, 
care, dresat de noi, 
venea să-mi sufle în haine căldură, pe nările-i cât o ușă.

Ce ai mai râs!
Nu văzuseși, până atunci, un indian pierdut de frică. 
Pentru tine, toți erau șamani, 
care se adresau neamului viețuitoarelor, 
de la vultur, până la râmă, cu fervoarea din descântec.

O, în acea dimineață, 
când ne-am ridicat cu zorii, 
am doborât nuci, 
iar pașii noștri au trecut prin iarba udă, 
precum trec corăbiile peste mările învolburate. 
Și temerile noastre 
ne-au împiedicat ușor, 
ca stâncile ascunse sub ape adânci. 
M-ai apucat de mână, 
dar strânsoarea ta era mai slabă decât în alte zile 
și ochii mei s-au ațintit asupra ta, 
precum războinicii asupra cetăților inexpugnabile.

Atunci, din crengi, 
o nucă, încă învelită în coajă verde, 
s-a prăbușit asupra capului meu.  
M-am văzut în locul lui Newton 
și erudiți mândri, 
ca regii din zilele de demult, 
își plecau mintea asupra gândurilor mele, 
care schimbau epoci, 
așa cum mărul, 
smuls din pomul sfânt, 
a permutat soarta neamului omenesc.

Cu brațele întinse, 
asemenea unui erou însetat de victorie, 
am căutat să te cuprind 
și m-am desprins din visările mele adânci, 
din cărțile ce se scriau pe seama faptelor mele. 
Și am privit cum te apropii, 
asemenea razelor de soare ce coboară din cerurile înalte, 
învăluind pământul cu lumină de aur, fără sfârșit.

Atunci, magnetismul din brațele mele s-a întins spre tine, 
asemenea unui câine de pază, docil și loial, 
cerșind mângâierea stăpânului său. 
Dar tu, cu sufletul senin, 
te-ai întors către mine: Merg alături de tine!

Logica mea, 
precum zidurile unei cetăți asediate, 
s-a prăbușit, 
căci eu speram să te prind în brațele mele, 
să cazi la pieptul meu. Dar tu erai deja lângă mine, 
pășind alături, într-o călătorie fără sfârșit.

M-ai strâns mai ușor de mână
și te-am privit adânc, 
pierdut în gânduri ce alunecau ca nucile 
ce se desprindeau din coaja lor verde 
și cădeau grele în capul meu.

Atunci, pentru o clipă, 
am visat că sunt Newton, 
gândindu-mă la gravitație. 
În jurul meu, 
erudiți își plecau frunțile în fața mea, 
precum eu însumi aș fi fost piatra de temelie a științei. 
Gândul meu schimba lumile.

Dar brațele mele s-au întins spre tine, 
ca spre un fruct dulce 
și m-au smuls din visarea mea, 
din tiparnițele în care numele meu ar fi fost gravat. 
Câine credincios, 
magnetismul din mine te chema, 
dorind să te simt aproape.

Atunci, te-ai întors către mine. 
„Eu nu alunec pe iarba moale", mi-ai spus. 
„Nu vezi că merg alături de tine?"

Tu erai deja acolo,
asemenea razelor înveșmântând planeta în aur stelar,  
care nu se sfârșește niciodată.

O, în dimineața aceasta, 
am doborât nuci.
Am umblat prin iarba udă 
și ne-am împiedicat ușor de temeri...
m-ai strâns mai puțin ferm de mână, în ultima vreme, 
și m-am uitat îngândurat spre tine, 
până când o nucă, 
învelită în coajă verde, 
mi-a căzut în cap și am regândit gravitația. 
Mă așezasem în locul lui Newton în istoria fizicii 
și tot socoteam. Diverși erudiți, 
preocupați de temă, 
mă luau în calcul - aș fi fost întâiul 
în seria evoluției științei-, 
atât de mult gândul meu îi mișca, 
precum mărul, 
smuls pomului sfânt, 
a schimbat era.

Am întins brațele să te cuprind ca pe un fruct dulce - 
așa m-am dislocat din meditație 
și din manualele care se tipăreau pe seama mea, 
în galaxia Guttenberg - 
și să mă bucur de alunecarea ta lină spre mine. 

Razele se prăbușesc de dragul oamenilor, la nesfârșit,
pe planetă, îmbogățind-o cu aur de stea.
Magnetismul din brațe își întindea gâtul spre tine, 
ca un dulău docil, care pretinde mângâiere. 
Pesemne, ai simțit și te-ai întors spre mine: 
„Eu nu alunec", mi-ai zis, 
„nu observi că merg alături?".
Logica mea se inversase, 
ținându-se scai de ceea ce eu ținteam, 
să-mi cazi in brațe, cumva.
(Va urma)

În romanul Șuița (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2024), thriller semnat de Ana M. Aria, scriitoarea sub pseudonim, construiește o intrigă axată pe o obsesie singulară: apariția constantă a unui mamifer enigmatic, descris de autoare drept „un ghemotoc roșcat, blănos”, a cărui caracteristică principală este agerimea, manifestată prin vigilență și viteză.

Romanul, structurat în unsprezece capitole și un epilog, dezvoltă o paralelă subtilă cu Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Asemenea mezinului din poveste, care întâlnește mereu spâni și ajunge să creadă că se află în țara lor, motiv pentru care abdică de la sfatul părintesc (de a se feri de omul spân), protagonista Ana își întreține propria obsesie față de șuiță.

Această confuzie generează un tip de umor specific, prezent atât la Creangă, povestitorul clasic al literaturii române, cât și în romanul de față. Autoarea recurge la umor prin reacții, precum: „La început, am crezut că e o pisică și, cu îndărătnicia unui vechi obicei, făceam trei pași înapoi și scuipam în sân, apoi mă închinam pe furiș, tot de trei ori, făcând la repezeală câte-o cruce mică. Ptiu, potaia dracului!”; confuzia și umorul coexistă într-o formă constantă, iar șuița devine un simbol al unui mister care scapă de sub control.

În același timp, atmosfera generală a romanului amintește de cea prezentă în nuvela psihologică Pisica neagră de Edgar Allan Poe, întrucât Ana, personajul în care se dedublează autoarea, atribuie acestui animal fatidic, întâlnit frecvent, un rol malefic în desfășurarea evenimentelor zilnice. Spre deosebire de mezinul craiului, care nu are cui să-i ceară sfatul și i s-ar putea tolera imoralitatea („fiind naiv la trebi de aistea” – îl salvează prin această constatare și povestitorul), Ana caută clarificări de la colegul ei de la catedra de biologie, Paul. Totuși, calmul acestuia nu aduce claritate sau liniște, ci, dimpotrivă, alimentează și mai mult dorința protagonistei de a dezlega taina acestei viziuni, pe care o interpretează într-o manieră aproape naivă: „Paule, un semn din cer. Un semn divin!”.

În Povestea lui Harap-Alb, procesul de maturizare al protagonistului devine evident prin interacțiunea cu cele cinci personaje fantastice (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Aceste personaje nu sunt doar figuri mitologice sau tovarăși de drum, ci reprezintă provocări și calități umane esențiale, pe care Harap-Alb trebuie să le înțeleagă și să le integreze în propria-i formare. Fiecare dintre ele simbolizează o forță sau o extremitate a naturii umane — controlul emoțiilor, gestionarea resurselor, stăpânirea foamei de putere și cunoaștere sau capacitatea de a vedea și de a înțelege lumea în profunzime. Harap-Alb începe să intuiască faptul că acestea sunt manifestări ale calităților de lider și ale maturității pe care trebuie să le dobândească pentru a-și îndeplini destinul, prevestit de Sfânta Vineri: „Fiu de crai, vede-te-aș împărat!”.

În romanul Șuița, Ana urmează un parcurs similar, însă într-un context modern și psihologic, marcat de situații insolite și de confruntarea cu misterul și necunoscutul. În locul ajutorului oferit de personaje fantastice, precum cele din basmul lui Creangă, Ana caută sprijinul unei figuri mistice, Sitela Valmunis, o femeie cu puteri paranormale. Aceasta joacă un rol esențial în interpretarea experiențelor bizare pe care protagonista le trăiește, oferindu-i o cale către autocunoaștere.

Așa cum Harap-Alb trebuie să colaboreze cu companionii săi neobișnuiți pentru a depăși provocările și a înțelege lumea din jur, protagonista din Șuița se va lămuri asupra a ceea ce o preocupă, datorită lui Sitela Valmunis (remarcați asemănarea sonorității cuvintelor șuița / Sitela), care îi devine ghid în procesul de descifrare a realității, ajutând-o să treacă dincolo de ceea ce pare a fi suprarealist și să înțeleagă legătura dintre evenimentele insolite și propria evoluție interioară. În această structură complexă, romanul aduce împreună elemente de fantastic și de realism psihologic, îmbinate cu umor, creând un thriller în care spațiul dintre rațional și irațional devine un loc de explorare a obsesiilor și fricilor intime ale personajelor.