Zbrr! Prima noapte… 
Pe țărmul pustiu, 
inima mi-e-nghețată, grea de vedenii și vise. 
Deodată, simt cum roata carului mare trece peste pieptu-mi, 
grea și neîndurătoare, 
și-apoi rămâne înțepenită-ntr-un gard ceresc, 
într-un colț neștiut din ograda lui Dumnezeu. 
Îngeri albi, tăcuți ca zăpada, 
se strâng și-ncearcă să elibereze osia înțepenită, dar în van...

Îi văd venind, 
mai grijulii de roată decât de rana ce-mi sfredelește carnea. 
Aplecați asupra-mi ca niște meșteri divini, 
scotocesc prin sânge, străpung prin oase, 
dornici să dezlege carul ce-a apucat greșit cărarea. 
Dar nu văd – nu le pasă de golurile cerului, 
de gardurile rupte și stelele știrbite 
care stau ca niște dinți cariați în raiul lor?

Poate-i furie în zborul lor, 
poate s-au-năpustit ca să curețe amprenta unui muritor rătăcit. 
O fi fost vreun împărat, vreun faraon mândru, care, uitându-și frica, 
a-ndrăznit să pătrundă acolo, în inima paradisului, 
trufaș, însoțit de sclavi, cu poruncile lui pângărind tăcerea sacră, 
glasul stăpânirii sunând ca o pată pe fețele lor.

Le strig, le arăt ce ar trebui să vadă, 
ruinele din ograda lor, 
dar îngerii mă-nchid sub un zid de aripi, albe și mute ca fumul în zori, meșterind la rana-mi ca niște doctori 
care-și fac loc adânc în pieptul meu, fără un sunet.

Și acolo, în piept, roata-și continuă rotația, 
fiecare spiță strălucind ca un fir subțire de rază, 
o stea pulsând în ritmul inimii mele. Îmi vine s-o strâng lângă suflet, 
s-o port, să mă-nalț cu ea și să rămân pe bolta eternă, 
să mă așez printre stele și, privind din depărtare, urmașii să poată zice: 
„Iată-l pe om!”.

Zbrr! Prima noapte de frig... 
Pe țărm, 
inima îmi îngheață, 
populată de fantasmagorii. 

Mi-a trecut peste valve 
roata Carului Mare; i-a rămas înțepenită oiștea 
în gardul lui Dumnezeu. 
Câțiva îngeri încearcă să o extragă, dar nu...
Îi văd venind spre mine, 
mai preocupați de roată decât de uluca spartă. 
Ia uite-i cum s-au strâns pe pieptul meu 
și operează adânc, 
să desțelenească din hop carul de la traseu abătut. 

Nu le pasă de propria ogradă? 
Văzut din exterior, 
raiul e știrb ca o gură de babă. 
Vor fi fost supărați pe intrarea maiestuoasă 
a vreunui împărat pământesc? 
Un faraon îi va fi sfidat 
și, în centrul paradisului, se va fi instalat, 
cu sclavii de-o parte și de alta a tronului aurit? 
Va fi inițiat porunci într-un spațiu 
care nu îndură vibrația graiului de stăpân?
 
Le atrag atenția îngerilor 
spre ceea ce ar trebui să-i îngrijoreze mai întâi, 
dar ei fac un baraj de aripi strălucitoare în jurul lor. 
Vor fi învățat de la chirurgi să mențină liniștea 
și să-și facă drum spre buba pacientului?

Jumătate îngropată în piept, 
jumătate afară, 
roata, cu spițe firave de raze, 
e, în străfund, o stea pulsând în ritmul cordului meu, 
pe care aș dori să mi-o apropii la piept 
și, împreună, 
să fim fixați la ansamblul constelației de pe cer...

Voi fi urmărit cu privirea și identificat
de către urmași: „Iată un om!”, 
ceea ce eu nu am putut pe străzile Atenei exclama,
deși lampa și ziua ardea.