Automobilul gonește
pe lângă maldărul de frunze
aruncate-n șanț,
suflul mișcării înalță 
una în văzduh;
liberă  
           se vede în aer, ridică ochii din nervuri   
           și zice  
                   „Ah, orașul acesta, ce priveliște!”    

                  Zboară,  
                   pentru prima dată,  
                   frunza desprinsă de pomul care a zămislit-o  
                   și foșnește  
                               prin aerul clar,  

                   la capul mirat al unui copil   
                   care, în joacă, o împinge cu palma...  
           Frunza se răsucește  
                   prinde viteză, vibrează  
                                ca un fluture-n zbor,   
dar copilul, 
voind s-o lege de-o sfoară, 
cum făcea, 
cândva, 
cu un zmeu de pânză albastră, roz și maro,
o zdrobește din greșeală —și-n soare, 
pe asfaltul umed, 
nervurile ei fâșâie ca pagini uitate 
pe coridoarele școlilor.

Cars passed by,
near the pile of leaves, propped up in the ditch.
The gust of movement lifted one into the air;
finding itself aloft, it exclaimed,
in its network of veins,
what an urban view it had before it
and off it went to explore!

For the first time,
the leaf was drifting away from the tree that had birthed it from nothing,
whirling near the amazed head of a child, who, in play,
smacked it: the impact spun it around
and the leaf became more charming through this newfound motion—it was like a butterfly in flight.
But the child, unintentionally, crushed it,
in his eagerness to tie it to a string and send it skyward,
as he once had,
with a blue cloth kite, speckled with patches of pink and brown...

The veins left in its structure sparkled in the sun,
rustling like scraps of paper,
forgotten by schoolchildren in the cheerful halls of world peace.

Au trecut automobile, 
pe lângă maldărul de frunze, proptit în șanț. 
Suflul mișcării a ridicat una în văzduh;
care, văzându-se sus, exclama, 
în setul de nervuri, 
ce perspectivă urbană avea dinainte 
și hai și ea să o colinde! 

Pentru prima dată, 
frunza se depărta de pomul care o zămislise din nimic 
și vâjâia pe la capul mirat al unui copil, care, în joacă, 
i-a dat o palmă peste față: impactul a răsucit-o 
și a devenit frunza mai atractivă prin dinamica deprinsă - era fluture în zbor, dar copilul, fără să vrea, a sfărâmat-o, 
în dorința de a o lega de sfoară și de a o înălța, 
cum știa el că a făcut mai înainte, 
cu un zmeu de pânză albastră, cu stanțe de roz și maro... 

Nervurile rămase din structură străluceau în soare, 
fâșâind ca niște fițuici, 
uitate de școlari pe culoarele vesele ale păcii mondiale.