Zbrr! Prima noapte de frig... 
Pe țărm, 
inima îmi îngheață, 
populată de fantasmagorii. 

Mi-a trecut peste valve 
roata Carului Mare; i-a rămas înțepenită oiștea 
în gardul lui Dumnezeu. 
Câțiva îngeri încearcă să o extragă, dar nu...
Îi văd venind spre mine, 
mai preocupați de roată decât de uluca spartă. 
Ia uite-i cum s-au strâns pe pieptul meu 
și operează adânc, 
să desțelenească din hop carul de la traseu abătut. 

Nu le pasă de propria ogradă? 
Văzut din exterior, 
raiul e știrb ca o gură de babă. 
Vor fi fost supărați pe intrarea maiestuoasă 
a vreunui împărat pământesc? 
Un faraon îi va fi sfidat 
și, în centrul paradisului, se va fi instalat, 
cu sclavii de-o parte și de alta a tronului aurit? 
Va fi inițiat porunci într-un spațiu 
care nu îndură vibrația graiului de stăpân?
 
Le atrag atenția îngerilor 
spre ceea ce ar trebui să-i îngrijoreze mai întâi, 
dar ei fac un baraj de aripi strălucitoare în jurul lor. 
Vor fi învățat de la chirurgi să mențină liniștea 
și să-și facă drum spre buba pacientului?

Jumătate îngropată în piept, 
jumătate afară, 
roata, cu spițe firave de raze, 
e, în străfund, o stea pulsând în ritmul cordului meu, 
pe care aș dori să mi-o apropii la piept 
și, împreună, 
să fim fixați la ansamblul constelației de pe cer...

Voi fi urmărit cu privirea și identificat
de către urmași: „Iată un om!”, 
ceea ce eu nu am putut pe străzile Atenei exclama,
deși lampa și ziua ardea.