1. Portretul fizic

Portretul fizic al lui Ștefan cel Mare este construit de Delavrancea în mod realist, subliniind slăbiciunea trupului său cauzată de boală și de vârstă. Ștefan este descris ca fiind bătrân și marcat de ani lungi de lupte, însă are o privire pătrunzătoare și un chip nobil, care reflectă măreția interioară. Corpul său fragil contrastează puternic cu puterea morală și spiritul neînfricat care-l caracterizează. Delavrancea subliniază astfel cum, deși trupul său este slăbit, mintea și voința lui Ștefan rămân neclintite.

În anumite momente ale piesei, fragilitatea fizică a lui Ștefan devine evidentă și servește drept simbol al decăderii unei epoci eroice. Cu toate acestea, semnele de suferință fizică ale domnitorului nu fac decât să-i întărească imaginea eroică, arătând un om care, deși este aproape de sfârșitul vieții, continuă să-și ducă la capăt misiunea pentru Moldova.

2. Portretul moral

Portretul moral al lui Ștefan cel Mare este marcat de trăsături de o noblețe rară: patriotismul, responsabilitatea și sacrificiul față de poporul său. Delavrancea îl prezintă ca pe un conducător ideal, care pune binele țării mai presus de orice, chiar și de propriile sale suferințe și limite. Este un domnitor care își iubește poporul și care, în pofida stării sale precare de sănătate, continuă să fie preocupat de viitorul Moldovei. Această dedicație profundă arată un caracter nobil, dispus să se sacrifice până la capăt.

Loialitatea față de patrie este un element definitoriu al lui Ștefan, care îl determină să fie neiertător față de trădători și slabi. În piesă, el este gata să le reamintească sfetnicilor și celor apropiați cât de important este să lupte pentru libertatea și siguranța țării, arătând o voință de fier și o determinare care sfidează chiar și fragilitatea bătrâneții.

3. Portretul psihologic

Din punct de vedere psihologic, Ștefan cel Mare este portretizat ca un personaj complex, ce poartă povara deciziilor luate de-a lungul vieții și a responsabilității față de viitorul Moldovei. El este măcinat de grija pentru continuitatea țării sale, de teama că urmașii săi nu vor putea duce mai departe idealurile și valorile pentru care a luptat întreaga sa viață. Această neliniște interioară relevă un om marcat de presiunea de a asigura stabilitatea țării sale și de a lăsa o moștenire demnă de sacrificiile sale.

În momentele de introspecție, Ștefan se întreabă dacă eforturile sale vor fi respectate și înțelese de generațiile viitoare. Această preocupare constantă pentru viitor arată latura profund umană și meditativă a personajului, ce contrastează cu imaginea sa de domnitor autoritar. Frământările și neliniștile sale devin astfel simboluri ale responsabilității istorice pe care el o resimte intens, înțelegând că este parte a unui destin mai mare decât propria-i viață.

4. Portretul social

Ștefan cel Mare este conturat ca un simbol al demnității și puterii Moldovei, fiind mai mult decât un lider – este un model pentru poporul său. Prin deciziile sale și felul în care tratează nobilii, țăranii și răzeșii, el arată cum un adevărat conducător trebuie să fie drept, integru și implicat activ în bunăstarea supușilor săi. Este perceput ca un protector al Moldovei, o figură carismatică și respectată, iar oamenii îl privesc ca pe un stâlp al stabilității și al identității naționale.

Ștefan se poziționează deasupra tuturor intereselor egoiste și meschine, și este gata să pedepsească pe oricine ar amenința integritatea țării. Respectul și autoritatea pe care le impune sunt trăsături care îi consolidează statutul de lider absolut, oferindu-i o aură aproape legendară în ochii poporului său.

Concluzie

Portretul literar al lui Ștefan cel Mare realizat de Barbu Ștefănescu Delavrancea în Apus de soare îl conturează ca pe un personaj de o profunzime remarcabilă, un erou național și un simbol al luptei pentru idealuri nobile. Prin trăsăturile sale fizice, morale, psihologice și sociale, Ștefan este reprezentat ca un om cu o voință de fier, un lider neobosit și un patriot devotat, capabil să-și dedice întreaga viață pentru binele Moldovei. Acest portret reflectă valorile eroismului și ale sacrificiului, oferind cititorului imaginea unui conducător exemplar, care rămâne în istorie nu doar prin faptele sale, ci și prin spiritul său neînfricat și iubirea profundă pentru țara sa.

Portretul literar al lui Ștefan cel Mare ne arată, în esență, că măreția unui om nu stă în puterea fizică sau în bogăție, ci în noblețea spiritului și în capacitatea de a pune binele comun deasupra propriilor interese.

1. Integrarea într-un curent literar

Piesa de teatru Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea este parte a curentului literar romantic, cu accente de realism istoric. Romantismul este vizibil prin idealizarea figurii lui Ștefan cel Mare și prin modul în care autorul redă un sentiment de măreție și eroism în jurul personalității domnitorului. Totodată, realitatea istorică este respectată în detalii, ceea ce permite integrarea elementelor de realism. Delavrancea creează o viziune complexă asupra unui moment istoric, reușind să exprime atât atmosfera specifică vremii, cât și valorile universale de curaj, datorie și sacrificiu.

2. Identificarea a două trăsături ale curentului vizibile în text

O primă trăsătură romantică prezentă în Apus de soare este exaltarea personajului central, Ștefan cel Mare, care este prezentat ca un erou național, o figură emblematică a Moldovei. În piesă, Ștefan este redat nu doar ca un conducător viteaz, ci și ca un om care pune binele țării mai presus de orice. Această glorificare a eroului este o caracteristică a romantismului, ce idealizează personalitățile istorice și cultivă patriotismul.

A doua trăsătură a romantismului în text este prezența sentimentului de fatalitate și a unui apus simbolic. Titlul piesei sugerează sfârșitul unei ere, iar întregul text este impregnat de melancolia despărțirii de un trecut glorios. Imaginea apusului de soare devine o metaforă pentru bătrânețea și sfârșitul apropiat al lui Ștefan cel Mare, accentuând ideea romantismului de inevitabilitate a destinului.

3. Tema piesei de teatru

Tema centrală a piesei este confruntarea dintre datorie și sfârșitul inevitabil al omului, în contextul decăderii și trecerii timpului. În Apus de soare, Delavrancea urmărește destinul tragic al unui erou care își vede sfârșitul apropiindu-se, dar care nu renunță la lupta pentru binele patriei sale, Moldova.

Prima secvență: Ștefan cel Mare și refuzul retragerii

Prima secvență semnificativă este aceea în care Ștefan, deși slăbit de boală, refuză să renunțe la putere, simțindu-se în continuare dator să-și apere țara. Dialogurile cu apropiații săi, în special cu fiul său, îl arată ca pe un om înzestrat cu voință de fier, dedicat misiunii sale până la ultimele puteri. Această secvență evidențiază tragismul eroului care nu poate accepta ideea retragerii, chiar și în fața unei forțe inexorabile precum moartea.

În această scenă, Ștefan cel Mare, deși grav bolnav și slăbit, refuză să se retragă de la conducerea Moldovei. Dialogul său cu fiul și apropiații săi este o exprimare profundă a responsabilității pe care o simte față de popor și față de istoria pe care a construit-o. De-a lungul vieții sale, Ștefan a trăit pentru Moldova, apărând-o cu prețul sănătății și sacrificiilor personale. Chiar în fața morții, el refuză să lase țara în mâinile unor conducători pe care îi consideră slabi și incapabili să susțină spiritul de apărare pe care el l-a cultivat. Această secvență adâncește tema datoriei față de patrie și evidențiază tragismul eroului romantic, prins între loialitatea sa față de popor și fragilitatea sa fizică.

Mai mult, aici se conturează un conflict interior puternic: Ștefan înțelege că sfârșitul său este inevitabil, însă nu se poate împăca cu ideea abandonării Moldovei. Faptul că își ignoră limitele fizice pentru a continua să protejeze țara subliniază ideea romantică a eroului care se sacrifică în numele unei cauze mai înalte. Această rezistență eroică a personajului creează o tensiune emoțională profundă, oferind publicului o lecție despre curajul de a înfrunta moartea cu demnitate.

A doua secvență care confirmă tema este discuția dintre Ștefan și sfetnicii săi. În această scenă, vedem cum, în ciuda sănătății precare, Ștefan continuă să fie preocupat de soarta țării sale și de continuitatea Moldovei, fiind gata să sfideze orice limitare fizică pentru a asigura viitorul națiunii. Această dorință de sacrificiu pentru un ideal mai înalt este caracteristică eroului romantic, care nu se teme de propria-i dispariție, ci doar de soarta țării sale.

A doua secvență: Discuția dintre Ștefan și sfetnicii săi

În această scenă, Ștefan discută cu sfetnicii săi despre viitorul țării, exprimându-și temerile legate de stabilitatea și siguranța Moldovei după moartea sa. Dialogul este încărcat de gravitate și simbolism, căci, deși copleșit de boală, Ștefan continuă să manifeste o luciditate extraordinară și o capacitate de a vedea dincolo de prezent. Își avertizează sfetnicii asupra pericolelor și intrigilor care ar putea afecta țara, arătând că misiunea lui nu se încheie odată cu propriul sfârșit, ci va continua prin cei care îi urmează.

Această secvență aduce în prim-plan responsabilitatea liderului nu doar față de prezent, ci și față de viitor. Ștefan se îngrijorează că Moldova ar putea să decadă fără o mână fermă la conducere, ceea ce evidențiază legătura sa profundă și durabilă cu pământul pe care l-a apărat. Sfetnicii, care sunt martori ai fragilității domnitorului, sunt impresionați de intensitatea angajamentului său, realizând că Ștefan reprezintă însăși esența Moldovei, un model de sacrificiu și dedicare totală pentru binele comun. Această scenă este cheia înțelegerii mesajului piesei, căci Delavrancea subliniază ideea că adevăratul lider nu moare odată cu trecerea sa fizică, ci continuă să existe prin faptele și valorile lăsate în urma sa.

Discuția cu sfetnicii scoate la lumină și un alt aspect important: preocuparea pentru stabilitatea țării dincolo de interesele personale. Ștefan nu își dorește puterea pentru sine, ci vede în ea o obligație sacră față de poporul său. Din acest motiv, nu poate accepta ideea de a ceda puterea fără să fie sigur că Moldova va fi bine protejată. Această atitudine exprimă un ideal romantic de sacrificiu de sine pentru binele colectiv și aduce un mesaj de responsabilitate și demnitate pentru orice om care deține puterea.

---

Aceste secvențe, prin forța lor dramatică și prin adâncimea sentimentelor exprimate de Ștefan cel Mare, consolidează tema piesei – lupta pentru patrie și rezistența în fața destinului inevitabil. Delavrancea utilizează aceste momente pentru a crea un erou care inspiră respect și admirație, care își dedică întreaga viață țării, chiar și în ultimele clipe, dând dovadă de o tărie morală rar întâlnită.

4. Două elemente de structură și de compoziție

Titlul Apus de soare este unul simbolic și conține atât un sens propriu, cât și unul figurat. El sugerează sfârșitul unei perioade glorioase, fiind un simbol al declinului unei ere eroice. Totodată, „apusul” reflectă declinul fizic al lui Ștefan cel Mare, care, deși bătrân și bolnav, continuă să lupte. Astfel, titlul este un rezumat simbolic al destinului tragic al eroului și al națiunii pe care o protejează.

Structura piesei este una clasică, având o progresie cronologică, iar acțiunea este construită în jurul conflictului interior al protagonistului. Acest conflict între datorie și slăbiciunea trupească accentuează drama personală și națională, iar structura piesei respectă regulile clasicismului, menținând unitatea de timp, loc și acțiune.

Concluzie

În concluzie, Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o piesă de teatru emblematică pentru literatura română, ilustrând tema datoriei eroice până în pragul morții, în contextul unui destin tragic. Aparținând romantismului, piesa glorifică figura lui Ștefan cel Mare și accentuează atât valoarea sacrificiului pentru patrie, cât și melancolia trecerii timpului. Elementele de structură și compoziție – titlul simbolic și structura bine definită – contribuie la conturarea unui portret memorabil al eroului național și subliniază mesajul patriotic, aducând publicului o operă de referință în dramatica românească.