Automobilul trecu 
și-un suflu de vânt în suspin 
ridică frunza în zbor 
din maldărul de frunze rămase-n șanț.

Frunza zvârlită se vede pentru întâia oară 
departe de pomul care o zămislise 
și de pământul care o odihnise.

– Ce minunăție de oraș! - exclamă prin setul de nervuri 
și porni să colinde peste alei...

Un copil o privește și în joacă îi dă o palmă. 
Frunza se răsucește în aer, 
capătă avânt ca un fluture.

Copilul, 
voind s-o lege de-o sfoară,
cum înălțase, cândva,
un zmeu de pânză albastră, roz și maro,
o zdrobește din greșeală —
și-n soare, pe asfaltul umed,
nervurile foșnesc, fâșâie
ca pagini uitate
pe coridoarele școlilor.

CARACTERIZAREA / PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI ȘTEFAN
GHEORGHIDIU DIN „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu )Roman
modern subiectiv psihologic interbelic)

1. perioada interbelică
2. două teme majore: dragostea și războiul
3. perspectiva narativă
   Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt specifice prozei de analiză
   psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator se relevă prin intermediul monologului și al
   autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției.
   Prezentarea statutului social, psihologic și moral
   STATUTUL SOCIAL AL CELOR DOUĂ PERSONAJE ESTE SURPRINS ÎN CAPITOLUL AL
   DOILEA: Ștefan Gheorghidiu este student la Filosofie, iar Ela, studentă la Litere. Cei doi se căsătoresc,
   trăind o adevărată iubire pasională.
   Ștefan Gheorghidiu primește o moștenire neașteptată de la unchiul avar Tache Gheorghidiu, când
   protagonistul încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui
   Vasile Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea cu fabrica, în cadrul căreia lui Ștefan Gheorghidiu i se
   dăduse conducerea biroului comercial, se dovedește un dezastru, așa că tânărul moștenitor își dă seama
   că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce spre filosofie, iar noile preocupări ale
   Elei pentru lux și cumpărături devin pentru el probleme indiferente.
   Spre deosebire de el, Ela are o adaptată la această lume. Ruptura cuplului provine din
   conștientizarea de către personajul-narator a faptului că „el și soția sa trăiesc în tuneluri paralele”.
   două episoade / secvențe narative/ situații specifice
   ANALIZA RELAȚIEI DE CUPLU ESTE EVIDENȚIATĂ PRINTR-O SERIE DE SECVENȚE
   NARATIVE. Relevant este episodul în care Ștefan Gheorghidiu se ală în permisie la Câmpulung, unde
   petrece o noapte de iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei
   nopți, ci analizează gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl
   „îmbolnăvește” pe bărbatul aflat în căutarea certitudinii: „Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am
   conștientizat atunci că ace gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea
   nu-și mai dădea seama, dar care a devenit revelatoriu pentru ceea ce nu știam eu”.
   Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, semnificativă pentru ilustrarea
   trăsăturilor de caracter ale PERSONAJELOR. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu își dă seama că nu
   mai simte nimic pentru Ela, despre care afirmă: „O priveam cu indiferența cu care privești un tablou”.
   Primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această
   epistolă nu-i provoacă niciun sentiment. Așadar, fără să dea vreo explicație, protagonistul decide să se
   despartă de ca pentru care odinioară era în stare să ucidă: „I-am scris că-i las totul de la obiecte de preț la
   cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”.
   În concluzie, CUPLUL DE PERSONAJE, ȘTEFAN – ELA, RĂMÂNE REPREZENTATIV
   PENTRU viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru modernizarea romanului românesc prin
   adoptarea modelului proustian.

Sub pelerina grea,  
ascund un strigăt surd,
ca să nu vadă nimeni umilința adăpostului,
în orașul străin și rece, printre umbre sumbre.
De atâtea ori, am rostit: nu mai am nevoie de nimic.
Arăt lumii că puținul mi-e bucurie.

Stropi întunecați cad grei pe butoiul crăpat;
sunetul lor, clopot înecat, se adâncește în noapte.
Aș vrea să le schimb curgerea,
să-i îndrept
spre puritatea norului, 
neatinsă de suflul pământului.

O gură flămândă de cuvânt îi primește cu sete
și eu însumi, prizonier între pagini jilave,
voi deveni, peste timp,
o piatră în biblioteci tăcute,
dărâmând rafturi sub povara ideii.

Sunt doar un biet strop
în fața cosmosului surd.
Câtă lumină mi-ar trebui să strălucesc,
pentru ca îngerul neputincios să mă vadă?
De unde să iau lumina, în această zi mohorâtă,
când norii mă învăluie?
Poate din cugetul meu...

Întorc butoiul spre cer, 
ca pe un ochi stins,
ale cărui lacrimi sunt ploile,
picurând în torent.

I put a cloak over my head,
so no one would see me taking shelter from the rain.
So many times,
I have claimed that I need nothing more.
I show people that I am happy with little.
Didn't I throw my jug
at the dreamy head of a passerby?
“Wake up!”
I told him.
“Don’t seek adornments,
for nature has endowed you with everything needed
to thrive in soulful grandeur.
Look at this child drinking water from the fountain,
cupping his hands.”

Raindrops slap against the barrel,
I hear them deepen in their descent.
I wish I could divert them
from the bark of the earth,
where they’ll trickle into the crowd,
toward my philosophy,
which would underscore the purity they bring from the clouds.
A thirsty letter swallowed them swiftly.
I, too, shall be ingested by damp pages,
and, over centuries,
oh! my doctrine will solidify in libraries,
toppling shelves, and,
without the confinements of iron and wood,
will return once again to the clear streets of the city,
among the citizens.

I feel like a mere drop myself,
in relation to God and the cosmos.
How much light must I reflect
to be noticed by the most oblivious angel?
Where can I find light,
on such a rainy day?
Perhaps from thought,
there I draw closer, with true steps,
to a heaven without envious people.

I’ll turn the barrel, its opening toward the sky,
like an eye,
whose tears the rains will be, in torrents.

Mi-am pus o pelerină pe cap, 
să nu fiu văzut că mă adăpostesc de ploaie.
De atâtea ori, 
am susținut că mie nu-mi mai trebuie nimic. 
Le arăt oamenilor că sunt fericit cu puțin. 
Nu mi-am aruncat ulceaua 
în capul visător al unui trecător? 
„Trezește-te!", 
i-am spus. 
„Nu umbla după dotări, 
pentru că natura te-a dăruit cu toate cele necesare 
să dăinui în fast sufletesc. 
Uită-te la acest copil cum bea apă de la cișmea, 
din palmele făcute căuș".

Stropii de ploaie plesnesc pe butoi, 
îi aud cum își îngroașă căderea. 
Aș vrea să-i deturnez, 
de la scoarța pământului, 
unde se vor prelinge în ceată, 
spre filosofia mea, 
care le va sublinia puritatea adusă din nor.
O gură de literă însetată i-a înghițit vertiginos. 
Eu mai am să fiu îngurgitat de paginile umede 
și, peste secole, 
o! doctrina mea va ajunge solidă în biblioteci, 
dărâmând rafturile și, 
fără delimitarea de fier și de lemn, 
va reveni pe străzile senine ale urbei, 
printre cetățeni.

Mă simt eu însumi un strop, 
față de Dumnezeu și cosmos. 
Câte raze trebuie să reflect, 
pentru a fi băgat în seamă de cel mai bleg înger? 
De unde să iau lumina, 
pe vremea aceasta ploioasă?
Poate din cuget, 
de-acolo mă apropii, cu pași adevărați, 
de raiul în care nu se află oameni pizmași.

Voi întoarce butoiul cu orificiul spre cer, 
ca pe un ochi, 
ale cărui lacrimi ploile vor fi, în torent.