Mi-am pus o pelerină pe cap, 
să nu fiu văzut că mă adăpostesc de ploaie.
De atâtea ori, 
am susținut că mie nu-mi mai trebuie nimic. 
Le arăt oamenilor că sunt fericit cu puțin. 
Nu mi-am aruncat ulceaua 
în capul visător al unui trecător? 
„Trezește-te!", 
i-am spus. 
„Nu umbla după dotări, 
pentru că natura te-a dăruit cu toate cele necesare 
să dăinui în fast sufletesc. 
Uită-te la acest copil cum bea apă de la cișmea, 
din palmele făcute căuș".

Stropii de ploaie plesnesc pe butoi, 
îi aud cum își îngroașă căderea. 
Aș vrea să-i deturnez, 
de la scoarța pământului, 
unde se vor prelinge în ceată, 
spre filosofia mea, 
care le va sublinia puritatea adusă din nor.
O gură de literă însetată i-a înghițit vertiginos. 
Eu mai am să fiu îngurgitat de paginile umede 
și, peste secole, 
o! doctrina mea va ajunge solidă în biblioteci, 
dărâmând rafturile și, 
fără delimitarea de fier și de lemn, 
va reveni pe străzile senine ale urbei, 
printre cetățeni.

Mă simt eu însumi un strop, 
față de Dumnezeu și cosmos. 
Câte raze trebuie să reflect, 
pentru a fi băgat în seamă de cel mai bleg înger? 
De unde să iau lumina, 
pe vremea aceasta ploioasă?
Poate din cuget, 
de-acolo mă apropii, cu pași adevărați, 
de raiul în care nu se află oameni pizmași.

Voi întoarce butoiul cu orificiul spre cer, 
ca pe un ochi, 
ale cărui lacrimi ploile vor fi, în torent.