Sub pelerina grea, ascund un strigăt surd, ca să nu vadă nimeni umilința adăpostului, în orașul străin și rece, printre umbre sumbre. De atâtea ori, am rostit: nu mai am nevoie de nimic. Arăt lumii că puținul mi-e bucurie.
Stropi întunecați cad grei pe butoiul crăpat; sunetul lor, clopot înecat, se adâncește în noapte. Aș vrea să le schimb curgerea, să-i îndrept spre puritatea norului, neatinsă de suflul pământului.
O gură flămândă de cuvânt îi primește cu sete și eu însumi, prizonier între pagini jilave, voi deveni, peste timp, o piatră în biblioteci tăcute, dărâmând rafturi sub povara ideii.
Sunt doar un biet strop în fața cosmosului surd. Câtă lumină mi-ar trebui să strălucesc, pentru ca îngerul neputincios să mă vadă? De unde să iau lumina, în această zi mohorâtă, când norii mă învăluie? Poate din cugetul meu...
Întorc butoiul spre cer, ca pe un ochi stins, ale cărui lacrimi sunt ploile, picurând în torent.