I locked myself in the house in the countryside,
far from that turmoil,
which pressed upon me like a tight turban on my brow.

Yet longing followed me here,
wielding some clever keys I know not of,
as it easily opened the door
and awakened me.

Once again, I am reduced to skin and bone.
Sleep comes sparingly.
Food no longer pleases me.
I rise from bed,
like a child taking their first hesitant steps…

I gaze at the sun, which too seems lonely,
but unlike me,
it can travel anywhere in the world,
casting shadows to mirror the forms of every object
or creature it encounters,
revealing them as a cosmos wrapped
in migrating spears.

Even the tobacco,
which moments ago
I carefully wrapped in the cigarette paper,
sends me discreet signals through the smoke,
spinning, swirling above a sliver of the horizon.

And I, motionless,
struggle to close the door of my heart to longing,
yet I rust in the fiery hinges of despair.
„Yes,” you whisper to me,
from somewhere behind.
How you came so near,
I cannot comprehend—my thoughts have all flown away.
„You have no locks strong enough
to keep me out,
not even in the darkest corner of your fortress.”

M-am retras în căsuța de la țară,
departe de zbuciumul lumii,
care mă apăsa ca un turban strâns pe frunte.

Dar dorul
m-a găsit și aici – 
cine știe ce chei fermecate a mânuit,
căci ușa i s-a deschis fără opoziție.

M-am prăbușit din nou în neputință –
un trup, doar piele și os.
Somnul vine rar, ca o umbră fugară.
Hrana, odinioară mângâiere,
acum nu-mi mai stârnește decât dezgust.
Mă ridic din pat, fără vlagă,
asemeni unui prunc nesigur la primul său pas.

Privesc soarele – și el pare înstrăinat,
dar, spre deosebire de mine,
imită în umbră formele lucrurilor 
și ale vietăților.

Chiar și tutunul –
pe care, mai devreme,
l-am împăturit cu atenție în foaia de țigară –
îmi trimite mesaje prin rotocoale fragile de fum,
răsucindu-se, dansând peste linia orizontului.

Iar eu rămân aici, nemișcat,
într-o luptă necruțătoare să închid inimii
poarta prin care dorul intră nepoftit.
Dar simt balamalele ruginind,
încingându-se în focul arzător al regretului.

„Da”, îmi șoptești de undeva din spate –
cum ai ajuns atât de aproape, nu pot înțelege,
toate răspunsurile mi s-au risipit.
„Nu ai zăvoare destul de puternice
să mă ții departe,
nici măcar în cele mai întunecate colțuri ale cetății tale”...

M-am închis în casa de la țară, 
departe de acel tumult, 
care îmi stătea ca un turban pe cap.

A intrat și aici, după mine, dorul, 
care nu știu ce iscusite chei a manevrat, 
că a deschis ușa cu ușurință 
și m-a deșteptat. 

Am ajuns iar numai piele și os. 
Somnul îmi este puțin. 
Bucatele nu-mi plac.
Mă salt din pat, 
ca un prunc spre primul pas...

Mă uit spre soarele care și el este stingher, 
dar, spre deosebire de mine, 
se poate duce, oriunde, în lume, 
să copieze în umbră forma oricărui lucru 
sau vietate, peste care a dat 
și i s-a arătat drept cosmos 
împachetat în sulițe migratoare.

Și tutunul, 
pe care, 
adineauri, 
l-am așezat în foaia de țigară, 
îmi face semne discret din fumul 
care-l duce în rotocoale, 
peste o fâșie de orizont.

Numai eu, 
imobil și atent să închid dorului poarta inimii, 
ruginesc în balamale de foc aprins.
„Da", îmi șoptești,
cum ai ajuns în apropiere, 
nu am nicio idee - mi-au zburat toate-,
„nu ai zăvor pentru a mă ține departe, 
într-un colț de cetate"...