M-am retras în căsuța de la țară,
departe de zbuciumul lumii,
care mă apăsa ca un turban strâns pe frunte.
Dar dorul
m-a găsit și aici –
cine știe ce chei fermecate a mânuit,
căci ușa i s-a deschis fără opoziție.
M-am prăbușit din nou în neputință –
un trup, doar piele și os.
Somnul vine rar, ca o umbră fugară.
Hrana, odinioară mângâiere,
acum nu-mi mai stârnește decât dezgust.
Mă ridic din pat, fără vlagă,
asemeni unui prunc nesigur la primul său pas.
Privesc soarele – și el pare înstrăinat,
dar, spre deosebire de mine,
imită în umbră formele lucrurilor
și ale vietăților.
Chiar și tutunul –
pe care, mai devreme,
l-am împăturit cu atenție în foaia de țigară –
îmi trimite mesaje prin rotocoale fragile de fum,
răsucindu-se, dansând peste linia orizontului.
Iar eu rămân aici, nemișcat,
într-o luptă necruțătoare să închid inimii
poarta prin care dorul intră nepoftit.
Dar simt balamalele ruginind,
încingându-se în focul arzător al regretului.
„Da”, îmi șoptești de undeva din spate –
cum ai ajuns atât de aproape, nu pot înțelege,
toate răspunsurile mi s-au risipit.
„Nu ai zăvoare destul de puternice
să mă ții departe,
nici măcar în cele mai întunecate colțuri ale cetății tale”...