Prin parcul trist, ieri vântul rătăcea,
Cu pași grăbiți, pe frunze se-ntrupase
Și brațele-i aprinse-n dans se desfăcuseră,
Smulgând cuiburi din ramuri, sub ceruri stinse-n ceas.

Ah, șuierarea lui voia să zdrobească
Statuia lui Cupidon, de piatră și tăcere,
Acolo unde, strâns legați, iubirea-mbrățișa
Pe doi îndrăgostiți ce visau eterne sfere.

Sub arcul săgeții zăbavei, glumeți, noi pieptul dăm,
Când frunze-n torente desenează șoapte false,
Și unele, ca oglinzi, în ele chipul ne-oglindeam,
Iar crengile cădeau, șoptind doar cuvinte arse.

Așa trecu o oră, comună și ușoară,
În veselia toamnei ce pleacă să dispară.

Ieri, 
printre pomii din parc, 
vântul umbla cu pași mai repezi. 
Să-l fi văzut 
cum printre frunze brațele își desfăcea. 
Smulgea cuiburile din ram, 
ale căror guri puii noi erau.
Își întețise forța, 
voind cu suflarea 
să sfărâme statuia lui Cupidon, de pe aleea unde, 
pe bancă, doi îndrăgostiți își afirmau amorul, 
în brațe strânși. 

Către săgeata care în arc tot zăbovea 
și niciodată nu zvâcnea, 
noi, deseori, ne îndreptam, în șagă, pieptul. 

Frunzele în potop se străduiau 
să scrie un mesaj apocrif. 
Unele chiar se revelau oglinzi, 
în care ne zăream fețele răsfrânte. 
Numai cuvinte cădeau din crengi - aceasta puteam spune, înveseliți de orele comune.