Ca o balerină pe vârfuri 
erai înfiptă într-un marcaj de secundar - așa te vedeam, 
când deschideam capacul ceasului de buzunar.

Îmi săreai în ochi, de peste tot, 
până când reflexia săgeții lui Cupidon 
te-a prins pe tine, cea de sub cadran.

Zâmbind la brațul meu,
tu însăți te uitai la tine, 
cea oglindită în aurul acului de minutar: 
„Nu știam să fiu atât de zveltă", 
îmi tot spuneai. Sperai să te susțin în afirmație, 
dar mie nu-mi păsa...
 
Te aveam în dublu exemplar, 
în carne și oase și te mâncam din ochi, 
pe când rochia îți tresălta, 
rotită de mânuțele-ți fine, 
în carcasa ceasului care, în curând, 
se va fi odihnit in buzunarul meu de la piept.

Prin parcul trist, ieri vântul rătăcea,
Cu pași grăbiți, pe frunze se-ntrupase
Și brațele-i aprinse-n dans se desfăceau,
Smulgând cuiburi din ramuri, sub ceruri stinse-n ceas.

Ah, șuierarea lui voia să zdrobească
Statuia lui Cupidon, de piatră și tăcere,
Acolo unde, strâns legați, iubirea-mbrățișa
Pe doi îndrăgostiți ce visau eterne sfere.

Sub arcul săgeții în zăbavă, glumeți, noi pieptul dăm,
Când frunze în torent vorbesc
Și unele, ca oglinzi, chipul ni-l reflectează,
Iar crengile cad, ca patimile arse în inima aleii.

Așa trecu o oră, comună și ușoară,
În veselia toamnei ce pleacă să dispară.

Ieri, 
printre pomii din parc, 
vântul umbla cu pași mai repezi. 
Să-l fi văzut 
cum printre frunze brațele își desfăcea. 
Smulgea cuiburile din ram, 
ale căror guri puii noi erau.
Își întețise forța, 
voind cu suflarea 
să sfărâme statuia lui Cupidon, de pe aleea unde, 
pe bancă, doi îndrăgostiți își afirmau amorul, 
în brațe strânși. 

Către săgeata care în arc tot zăbovea 
și niciodată nu zvâcnea, 
noi, deseori, ne îndreptam, în șagă, pieptul. 

Frunzele în potop se străduiau 
să scrie un mesaj apocrif. 
Unele chiar se revelau oglinzi, 
în care ne zăream fețele răsfrânte. 
Numai cuvinte cădeau din crengi - aceasta puteam spune, înveseliți de orele comune.