Prin parcul trist, ieri vântul rătăcea,
Cu pași grăbiți, pe frunze se-ntrupase
Și brațele-i aprinse-n dans se desfăcuseră,
Smulgând cuiburi din ramuri, sub ceruri stinse-n ceas.

Ah, șuierarea lui voia să zdrobească
Statuia lui Cupidon, de piatră și tăcere,
Acolo unde, strâns legați, iubirea-mbrățișa
Pe doi îndrăgostiți ce visau eterne sfere.

Sub arcul săgeții zăbavei, glumeți, noi pieptul dăm,
Când frunze-n torente desenează șoapte false,
Și unele, ca oglinzi, în ele chipul ne-oglindeam,
Iar crengile cădeau, șoptind doar cuvinte arse.

Așa trecu o oră, comună și ușoară,
În veselia toamnei ce pleacă să dispară.