Melancolia lumii s-a mutat în ornic. Motanul își toarce viața pe sub scaune. Eu stau și ascult minutele care îmi repetă în suflet stările pe care le-am deprins, încă de la primul cântat al cocoșilor.
Vremea a foșnit chiar pe sub mustățile motanului, despre care tocmai am făcut vorbire... Oare ce mesaj este împăturit în foaie? Alerg după clipele trecute, să lecturez răvașul, dar mă descopăr împins în față, în altă vârstă, care șterge imboldul.
Fierul de călcat al urâtului mă apasă în casă; toate cutele, care mai ascund bucurii, mi le îndreaptă. Ca niște pantaloni drepți ajung în curte. Vor să mă poarte atâția, pentru a-i înnobila.
O, să fi văzut carul pe câmp, care hurducăia pe sunetul apei, cât de mult creștea în orizont! Roțile planete erau, iar țăranul de pe banchetă, Dumnezeu părea, după cum însuși Arghezi scria.
Și totuși, în clepsidra timpului, nicio clipă nu se oprește să-mi explice. Motanul tresare, iar secundele îmi scapă printre degete, ca un fir subțire de nisip, care știe mai multe decât mine.
Orizontul, în goana lui, rămâne un cântec neterminat, iar carul, pierdut în adâncul memoriei, se întoarce doar ca o umbră dintr-o poveste veche.
Atunci înțeleg: Nu răvașul din trecut e cheia, ci șoaptele zilelor din față. Foșnetul vremii mă împinge spre o margine, unde îmbrățișez necunoscutul – acea infinitate de căi pe care doar sufletul le mai poate urma.
Melancolia lumii s-a mutat în ornic. Motanul își toarce viața pe sub scaune. Eu stau și ascult minutele care îmi repetă în suflet stările pe care le-am deprins, încă de la primul cântat al cocoșilor.
Vremea a foșnit chiar pe sub mustățile motanului, despre care tocmai am făcut vorbire... Oare ce mesaj este împăturit în foaie? Alerg după clipele trecute, să lecturez răvașul, dar mă descopăr împins în față, în altă vârstă, care șterge imboldul.
Fierul de călcat al urâtului mă apasă în casă; toate cutele, care mai ascund bucurii, mi le îndreaptă. Ca niște pantaloni drepți ajung în curte. Vor să mă poarte atâția, pentru a-i înnobila.
O, să fi văzut carul pe câmp, care hurducăia pe sunetul apei, cât de mult creștea în orizont! Roțile planete erau, iar țăranul de pe banchetă, Dumnezeu părea, după cum însuși Arghezi scria.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”