La editura AIUS, Aurelian Zisu a publicat volumul Sonetele rănite. După definiţie, sonetul „este o poezie cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri repartizate în patru strofe: două catrene şi două terţete sau trei catrene şi un distih“. Eventuale abateri de la definiţie n-ar fi sancţionabile datorită prezenţei adjectivului „rănite“. Semnificatul adjectivului ebruitează corespondenţă cu suferinţa umană. Posibile subiecte de agent aflate ca motive în carte ar lămuri tipicul adjectivului: propriu-zis ori verbal. Această clasificare va semnala implicit asupra felului sursei de inspiraţie: ambiental sau livresc.

Discursul poetic apropie lumile, dar şi pe om, de tot ce i se întâmplă. Nevoia de vederi noi poetul o clamează strict, la obiect, insinuând capacitatea de hipnoză a frumuseţii printr-un dativ etic: „Ascultă frumuseţea cum ucide. / Infern de rodii – pasul meu dintâi. / Şi ochiul ei, cu patimile frânte / Mi-l pune stins la sânge căpătâi“. Frumuseţea este personificată.

Din critica lui Vianu asupra capodoperei Riga Crypto şi lapona Enigel, Aurelian Zisu ia sintagma „luceafăr întors“ şi o propune ca denumire la un poem. Textul se generează din replici fireşti, a căror logică permite o imagine de toleranţă a celestului de către teluric, în timp ce roata soarelui mare se va fi atins demult: „Genunchii tăi, femeie plângând, / Au ucis soarele“.

Laturi sarcastice se remarcă în imperativele întrebuinţate. Această formă verbală, des apelată, anulează oscilaţia între opţiuni: „Unei ferestre i se face sicriu. / Strada e însă cu muritori / Care-şi beau sângele… Mori!“, deşi în fragmentul de faţă, prin „mori!“ se adresează interdicţii la o practică sau oricui îşi va simţi periclitată personalitatea în generalul pe care-l întregeşte. Sunt cazuri în care imperativul implică aspect flatant, rugător, ca în sonetul Dă-mi, titlu arghezian!

Imperfectul verbelor atribuie formă baladescă versurilor; totuşi, permite apropieri de lirica stănesciană, ca în sonetul Drum: „Călca ruginit ca un tremur / În genunchiul de om se rupea / Cum ar fi ţinut vântul de stepă în braţe / Călca ruginit şi mure. // Şi marginea însă i se rupea / Nişte tălpi grele de spart colind / Nişte-ale sale clopote bea / Fără argint“.

Forţa animală premerge stării de sine a unui copac. În urma săriturii cangurului care „ducea în pungă un copac mort“, peste „gardul femeilor“, mai târziu, femeile „cu frunze“ îi vor cere: „Sari!“, ca în jocurile copilăriei, când, sărind peste cineva întins jos, cu faţa-n sus, trebuie să refaci saltul în direcţie inversă, pentru a devaloriza legenda sinuozităţii intestinale dintr-o asemenea cauză, ludică şi întâmplătoare.

Regăsim ceva din proza lui Urmuz: o deplasare a capacităţii de absorbţie sau de captare, dinspre actant către pasiv: „Nu pot mişca buzele, mamă, am lins tăcerea / Şi mi s-a înecat într-o carie peşte / Şi s-a dat Dumnezeu cu puterea“, dinspre obsesii spre cel marcat: „Şi se mai zice că mi se agaţă-n piftie / În cancerul vorbei, voiam să spun / Puţină femeie, puţină cetate, puţină chelie / Şi zidul în care doarme omul nebun“. Proporţia reală a obiectelor se pierde în măsura umanizantă a unui organ precum inima.

Dilema se poate rezolva: erou este boul, datorită reuşitei de a fi preschimbat o soartă improprie, şi atunci întrebarea „Erou?“ va fi marcată de spaima instantanee a celui influenţat în rost; sau boul Apis – în fond, un zeu – îmi va fi schimbat soarta, în armonie cu vocaţia mea combatantă, şi până la capăt voi fi în stare pentru cauză, de sacrificiul suprem: „Şi a venit bou şi a venit bou / Şi mi-a suflat soarta: Erou?“.

În primul catren din sonetul numărul 42, sonorităţi şi motive pretind un fundal regal, cu muzică de Elvis Presley: „Nici ea nu e goală şi-aş fi pierdut / O cămaşă de noapte, dacă iertam / Părul cu demoni lăsat să moară / La tine în umeri de geam“. În romanele lui Cezar Petrescu şi Anton Holban, se rulau plăci de patefon pentru a întreţine reveria ca mijloc de ieşire din staţionarul prezentului.

Aurelian Zisu probabil e cinefil. Mai multe sonete au titluri aluzive: Îmblânzitorul de praf, Camera de scris, Un măgar numit dorinţă, Telejurnal, Sfera şi Cezar, Larve ş.a.

În Sonetele rănite, un volum bun, poetul Aurelian Zisu are ambiţia de a ieşi în faţă. În secvenţele de extravaganţă vizuală, ca în tablourile lui Salvador Dali, se regăseşte izul shakespeare-ian, amintindu-ne rădăcinile de la care autorul a pornit spre o nouă abordare a sonetului.

(Articol apărut în Revista „Scrisul Românesc”)

Anterior zilei în care am aflat, printre postări, despre moartea lui Aurelian Zisu, mă întrebam de ce îmi reveneau în minte, acum, poveștile lui despre anii pe care i-a petrecut ca elev în podul de la Colegiul Național „Elena Cuza”. Erau detalii pe care nu le mai rememorasem niciodată. De ce tocmai acum? Pentru că Aurelian murise și glasul lui nu voia să tacă.
Nu am cunoștință despre ultimele lui momente în viață, dar știu cum își dorea să moară. „Înecat în mare, să mă rostogolească valurile”, mi-a spus cândva, zâmbind, cu acea seninătate care te făcea să nu deslușești dacă vorbește în glumă sau în adevăr. Eu nu l-am crezut, dar el a repetat, ca pe un legământ: Așa vreau să mor.

Nu avea teamă de moarte, dar poate de tristețe avea și nu mai știa încotro să fugă din calea ei.

Și, până la urmă, tristețea l-a înecat. Poate că sfârșitul său a fost, în ochii lui, acel înec pe care-l visase. Doar că, în ultimii ani, ajunsese să afle că niciun val, oricât de puternic, nu-i va putea stinge vreodată durerea pe care o purta în el—aceea a dispariției fiului său, Carol.

Acea absență l-a sfâșiat încet, ca un reflux nesfârșit care roade țărmul, până când, într-un final, nu a mai rămas nimic de smuls. Doar o tăcere adâncă, una pe care nici marea nu ar fi putut-o acoperi.