Gela Enea, filolog prin formație, își valorifică pregătirea intelectuală și pătrunde în sfera criticii literare prin Cartea de identitate critică (Editura Neuma, Apahida, 2022). Titlul însuși devine o declarație de principii, sugerând dualitatea vocației sale: poetă și critic literar deopotrivă.

Lucrările analizate, în număr de peste șaizeci, acoperă întregul spectru al creației literare, incluzând poezia, proza și dramaturgia. În ceea ce privește teatrul, atenția se îndreaptă asupra volumului Ultima iubire a lui Cezar, semnat de Horia Gârbea, precum și asupra operei Violetei Savu.

Gela Enea își ghidează alegerile literare nu doar dintr-o preocupare critică atent structurată, ci și dintr-o curiozitate vie, menită să descopere aspecte inedite ale scriiturii contemporane. În repetate rânduri, atenția ei este captată de versatilitatea unor autori consacrați în cinematografie sau teatru, dar care își revendică și un loc în sfera liricii. Un astfel de exemplu este Mihai Măniuțiu, despre care Gela Enea ne informează că a publicat volumul Bufonerii și litanii la Editura Tracus Arte: „Acest volum conține șaptezeci și șase de poeme, care, la o primă lectură, devoalează expresia concentrată pentru ideea poetică generatoare de metafore”. În recenzia, intitulată Multiplicarea prin artă, Gela Enea surprinde această permanentă căutare, acest efort de investigare a multiplelor forme de expresie, prin care artistul pare să urmărească atingerea identității estetice cât mai autentice. Mihai Măniuțiu testează limbaje și registre diferite – de la teatru la poezie – într-o încercare de a sonda toate posibilitățile comunicării și ale afirmării sinelui creator.

Din aceeași curiozitate intelectuală, Gela Enea își îndreaptă atenția și către volumul de eseuri critice al lui George Vulturescu, Pe rouă pe ceață, autor al cărui nume este legat, înainte de toate, de prestigioasa revistă „Poesis”. Această incursiune în dimensiunea critică a opticii lui Vulturescu demonstrează că judecata teoretică și creația lirică nu sunt decât două expresii complementare ale aceleiași vocații literare, întrucât „George Vulturescu aplică, în selecția celor 21 de scriitori, criteriul empatiei, emoția pură provocată de lectura cărții”.

Alt principiu călăuzitor pentru Gela Enea este aspirația către o înțelegere profundă a cărților, o pătrundere a esenței lor intime. De aici, efortul constant de a descifra, de a interpreta, de a surprinde nuanțele cele mai subtile ale textului, pornind chiar de la titlu, privit ca un prim indiciu al arhitecturii semantice a operei. Nu există carte al cărei titlu să nu-l supună unei analize minuțioase, pentru a-i dezvălui resorturile ascunse, chiar dacă această rigoare interpretativă, oricât de fecundă, riscă să alunece în manierism: „Armăsarul lui Goethe, titlu ce induce ideea unei călătorii imaginare sau a unei, cel puțin, potriviri între om și tovarășul său de drum, necuvântător, dar năzdrăvan, cu interacțiuni voluntare în filosofia basmelor populare, este volumul lui Mihai Barbu”, „titlul, unul foarte sugestiv pentru condiția umană, Trupurile care nu ne vin niciodată bine, este dublat de un text introductiv, în care autorul (Daniel D. Marin, n.n.) se adresează, probabil, unui cititor atemporal” etc.  

Gela Enea își construiește demersul critic sub semnul unei duble exigențe: rigoare analitică și sensibilitate intuitivă. Acestea nu se exclud, ci se completează, conferind comentariului său un relief distinct, în care precizia observației se îmbină cu finețea percepției artistice.

Prin Cartea de identitate critică, autoarea își asumă și misiunea de a restabili, prin fiecare lectură, un dialog autentic între creație și receptare. În acest sens, critica ei nu rămâne un simplu exercițiu de clasare ori evaluare, ci devine un act de comuniune spirituală, un gest de recuperare a esențelor și de fixare a lor într-un orizont axiologic durabil.

Reflecția asupra operelor analizate nu se oprește la stratul vizibil al textului, ci avansează spre profunzimile sensului, spre acea zonă unde intuiția se întâlnește cu discernământul critic. În această lumină, demersul poate fi înțeles ca un efort de deslușire a identității estetice, atât a fiecărui autor în parte, cât și a literaturii contemporane în ansamblu.

Totuși, în aspirația spre interpretare exhaustivă, se întrezărește riscul unei supralicitări hermeneutice. O prea mare insistență asupra semnificației poate împinge lectura spre manierism, iar excesul de analiză – spre disoluția spontaneității. Dar tocmai în această tensiune dintre rigoare și abandon, dintre luciditate și pasiune, se definește stilul critic al Gelei Enea: un echilibru fertil, între exigență metodică și fervoare intelectuală.