Mă retrag cu nașul undeva, 
la etajul restaurantului 
și privim explozia sârbei. 

Linii se întretaie pe ritm, 
femeile sar în horă, 
bărbații își mișcă picioarele 
ca fotbaliștii în dribling, 
cercurile se fac, se desfac, 
saxofonul lui Nelu Dudu, 
care s-a auzit și la nunta părinților mei, 
ține isonul formației de muzicanți... 

Uluit de priveliște, 
nașul dă din cap uluit și exclamă: 
„Este ceva... 
Este mai fascinant decât Ciuleandra!”. 

Atunci, mă uit și eu mai atent. 
Voioșia din hore - 
cercurile s-au transformat în linii drepte 
care par a se duce undeva în infinit - 
este o dezlănțuire de energii fără oprire. 

Nu încetează frenezia aceasta. 
E până la Dumnezeu... 

De atunci, au trecut 27 de ani. 
Gurile nașilor tac în pământ, 
mulți dintre jucători se odihnesc 
în eternitate. 

Peste alți 27 de ani, 
dacă îi mai apuc, 
voi avea o vârstă de moș, 82! 

Cum zboară timpul! 
Nu ar fi o problemă, 
întrucât și avioanele zboară;
dar ne ia din viață, 
ne izbește de limitele corpului 
și nu mai suntem noi astăzi cei de ieri. 

Creierul obosește pe drumul cititului, 
nu mai poți face abdomene 
și nu-ți vine să crezi unde ai ajuns. 

Nu te mai bucuri 
atât de ușor de evenimentele simple, 
care te extaziau altădată. 

Ești ca un om împins înainte de viață, 
un vagon care se întreabă 
când o va coti de pe calea ferată.